Tocmai am pierdut tinereţea. Dar pot să-mi aduc aminte de ea, de trăirile ei. Tinereţea am perceput-o ca pe o stare de graţie (adaug azi), ca pe o înşiruire de trăiri. Dacă mă gândesc ce am făcut la douăzeci, la treizeci de ani, mi-e greu să-mi aduc aminte. Ştiu doar că am trăit o imensă şi permanentă suferinţă, dar, când văd un amurg sau o creangă de liliac înflorit, când aud ciripit de păsărele, ştiu că au fost şi bucurii.

Fac parte din acea categorie de oameni care se pot bucura de tot ce-i înconjoară. Şi poate tocmai de aceea acum, când tocmai am pierdut tinereţea, mă bântuie o totală indiferenţă față de toate suferinţele ei, cu toate mormintele străine pe care am plâns. De multe ori, m-am gândit că aş fi putut scrie o carte cu toate frământările şi arderile ei. Recunosc, am încercat de câteva ori dar, de fiecare dată când reciteam ce am scris, constatam că nu reuşesc să redau exact ceea ce voiam să spun. Am înţeles atunci că proza nu e domeniul meu forte. Mi-era mult mai uşor să redau o idee în versuri. Acum regret enorm că au fost ani întregi când nu am scris un rând, deşi am avut multe de spus. M-a furat viaţa cu problemele ei şi nu am mai avut timp şi nici imbold.

Încerc acum să adun cioburi de viaţă, nici eu nu ştiu pentru ce, sigur nu vor folosi cuiva, poate doar nevoii mele de a le scoate la suprafaţă. Am înţeles că dacă tot simt nevoia să scriu, e mai bine să scriu poezie. Dar, ceea ce scriam nu era poezie, erau strigătele mele de ajutor, de durere, împotriva multor spaime şi a imensei mele singurătăţi care venea de dincolo de fiinţa mea şi se ţinea de mine cu gheare de vultur. Aceasta ştimă mă mai colindă uneori şi azi, dar nu mai are puterea pe care o avea atunci asupra mea pentru că, între timp, am aflat că nimeni nu e singur pe acest pământ, oricât de tare ar resimți acest lucru.

Astăzi, stiu că totul e trecător – chiar şi frica mea viscerală de dentist –, că totul se transformă. Şi eu mă transform, o simt cu toată fiinţa mea, deşi, paradoxal, sunt lucruri şi trăiri despre care vorbeam la început care rămân neschimbate. Uite, bunăoară, am văzut o scenă la televizor, un bărbat îmbrăţişa o femeie. Până aici, nimic nou sub soare. Da, dar în momentul acela mi-am amintit până la cel mai mic detaliu ce înseamnă îmbrăţişarea unui bărbat drag. Parcă simţeam puterea braţelor lui, căldura și mirosul lui, dar mai cu seamă trăirea mea. Pentru un moment, mi-am simţit inima bătând tare, şi o imensă fericire m-a copleșit. Nu a fost dorinţă carnală, totul a fost la nivelul sufletului… Și tot în momentul acela am înţeles că nu pierdusem deloc tinereţea, numai că ea exista de acum în alt plan.

Foto: Plimbare cu barca (detaliu), tablou de Edouard Manet