Apasă tasta Enter

Mângâie-mă și pe mine…

Așa-mi spune din ce în ce mai des mama mea în vârstă de 95 de ani, dependentă aproape în totalitate de mine…

Curios este faptul că mama n-a fost deloc o femeie care să-și manifeste iubirea, tandrețea. A fost o vreme în adolescență când nevoia mea de tandrețe, de iubire mă îndrepta către ea, iar când încercam să-mi exprim această nevoie printr-o îmbrățișare sau o sărutare mă îndepărta domol, dar ferm, spunându-mi că sunt prea bătrână pentru astfel de manifestări. Când eram copil știu că-mi doream foarte mult să mă îmbolnăvesc, să fac temperatură crezând că așa mama își va manifesta iubirea față de mine. Nu am fost lipsită de iubire și tandrețe pentru că am avut în preajma mea un înger de femeie, bunica mea, care m-a regalat mereu cu astfel de manifestări prin gesturi și cuvinte. Dar, deși am fost răsfățată de bunica, mereu mi-a lipsit tandrețea mamei. Acum lucrurile se întorc, iar mie-mi vine greu să-mi manifest tandrețea față de ea, deși de câțiva ani buni nu fac decât să o îngrijesc cu atenție.

Așa s-a născut necesitatea de a da tandrețe oricui avea nevoie de ea, căci eu la rândul meu aveam de oferit tandrețe. Primele beneficiare au fost animăluțele care mi-au populat existența de-a lungul vieții pentru că mereu au existat în preajma mea. Sunt născută la țară și nu-mi imaginez existența fără ele. Animalele cred că sunt cele mai bucuroase și recunoscătoare pentru iubirea împărtășită prin tandrețe și o întorc sincer, cu prisosință înapoi. Pentru că sunt o fire curioasă, mereu dornică să-și explice fenomenele din jur, m-am întrebat adesea de unde vine această nevoie de tandrețe… O singură explicație am găsit, în Biblie, dar care nu m-a mulțumit pe deplin. Să nu mă întrebați de ce, că nu știu să spun… simt doar că mai trebuie să fie ceva…

Citește articolul integral în Revista Seniorul.

No Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *