Sunt bine

„Sunt bine” – îţi spui asta în timp ce te regăseşti într-o pătrăţică de gresie fumurie. Te-ai întoarce înapoi însă înapoi e o beznă apăsătoare. Înapoi becurile nu mai funcţionează. Înapoi becurile nu funcţionează vreodată.

„Sunt bine.” – te uiţi spre înainte. Nu poţi face stânga, nu poţi face dreapta sau vreo diagonală. Poţi doar să mergi înainte. Înainte e un culoar ceţos ce pare interminabil. Măcar nu e întuneric, măcar poţi face câţiva paşi. Înaintezi. De-o parte şi de alta a culoarului te loveşti de scaune. Desluşeşti fin că sunt ocupate de umbre zgomotoase: umbre care gem, tuşesc, plâng, se plâng. Înaintezi până la strigătul „Alo, rândul e aici”. Te întorci brusc şi dai peste bătăile apăsate ale unui baston. Un scaun cu o vârstă înaintată tuşeşte tabacic şi bate cu bastonul în podea, deranjat de faptul că ai îndrăznit să înaintezi. Nu desluşeşti vârstă, sexul sau boala. E un scaun.

„De ce sunt aici? Sunt bine.” – aştepţi lângă bastonul gălăgios. Te-ai aşezat la rând. Începi să respiri sacadat în timp ce secundarul ceasului de la mâna îţi deranjează timpanul. Din când în când te concentrezi pentru a realiza dacă totuși holul există, dacă visezi, dacă bastonul e o fiinţă umană, dacă ai ajuns în rai sau în iad. Te mai uiţi stânga – dreapta şi speri ca becurile ce duc înapoi să se aprindă. Nimic.

Ajungi în faţa unei uşi albe. De pe acea bucată de gresie fumurie, tot ce e înapoi dispare. Nu mai sunt scaune, nu mai sunt umbre. Din nou, nu te mai poţi întoarce. Intri şi te aşezi în faţa unui birou al cărui posesor este un medic

„Sunt la doctor? De ce? Sunt bine.”

Domnul din faţa ta are vreo 40 de ani. Poartă un halat alb iar de gât îi atârna neglijent un stetoscop. Te priveşte deasupra ochelarilor de vedere în timp ce bifează câte ceva pe o coală de hârtie.

„Vârstă?”

„…20….30…ba nu, 25 de ani? 26?” – nu mai şti câţi ani ai.

„Ocupaţia?”

„….sunt bine…”

„Fără ocupaţie, să înţeleg.”

„Nu, nu….fac lucruri; sunt…”

„Ce vă supără?”

„Nimic. Sunt bine.”

Începe un consult amănunţit: gât, inima, plămâni, văz, auz. La final, mai bifează câte ceva pe hârtia iniţială.

„Vă prescriu nişte antibiotic şi nişte vitamine şi v-aş sugera că săptămâna viitoare să ne mai vedem o dată.”

„De ce? Sunt bine.”

Se uită din nou peste ochelari şi zâmbeşte ironic: „Toată lumea spune că e bine.”

Ieşi afară. Există un afară. Săptămâna viitoare trebuie să te întorci, însă nu şti de ce, cum sau unde. Poate nu o să te mai întorci vreodată. Poate ai visat şi te-ai trezit. Nu contează. Tot ce contează e că…ești bine.

Articol publicat pe blogul autoarei – Place to think, to breathe… to live…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *