Domnul B. are 93 de ani. Și-a purtat primii 90 cu demnitate și surâs. Apoi, încet-încet, lumea s-a mai estompat, iar plecarea niciodată acceptată a soției l-a făcut să devină mai trist și mai însingurat. De câteva zile este la noi în cămin și îmi amintesc cu drag prima noastră întâlnire pentru că a ținut să-mi sărute mâna de două ori – „că așa se face cu doamnele fine”! Apoi, citeam în ochii lui bucuria de a discuta cu cineva care era dispus să-l asculte, care era acolo doar pentru el. Deși nu mai reușea să fie coerent în informațiile furnizate, totuși trăia cu seninătate amnezia:
– Și soția dvs. când a murit?
– Ei, păi io mai știu… e așa mai de demult…, spune zâmbind ștrengar în colțul gurii, făcându-mă complice la o taină pe care numai el o știe. Am învățat să nu insist pentru că uneori insistența întristează și nu are rost să întunec un chip care mai este încă senin.
Domnul B. locuiește în cameră cu încă doi bărbați, mai tinerei cu vreo 15 ani și mai triști pe soartă decât dumnealui. După câteva zile, dar nu mai mult de trei, mă pomenesc furibund cu unul dintre ei la mine la cabinet, cât încă nici nu apucasem să mă dezmeticesc prea bine:
– Doamna psiholog, faceți ceva cu domnul ăsta nou, nu se poate cu el, nu doarme toată noaptea, vorbește în somn acolo în legea lui, ne deranjează pe toți. Nu se poate așa ceva. Suntem oameni bolnavi, avem nevoie de odihnă!
– Dar pe timpul zilei doarme? În celelalte nopți cum a fost?
– Nu doarme nici ziua. Ăsta nu doarme niciodată, e agitat, face ca toate alea – luați-l de acolo!
Știam că exagerează. Fenomenul acesta se-ntâmplă aproape la fiecare internare nouă. Cel nou venit este cumva respins aprioric de către mai vechii locatari, în ideea în care își imaginează utopic că ar putea scăpa de el și și-ar putea păstra mai mult spațiu în cameră. Este de fapt o perioadă de acomodare care este dificilă pentru ambele părți. Fiecare nouă persoană vine cu tabieturile ei, cu povestea ei, cu problemele ei, așa că va genera un nou val de nemulțumiri. Cu fiecare nouă internare este nevoie să se restabilească un nou echilibru, o nouă homestazie a camerei care însă presupune nițel timp.
Urc în camera domnului B. care pare că mă recunoaște și-mi sărută din nou de două ori mâna că doar „așa se face cu doamnele fine”. Pare obosit și pare că a mai pierdut ceva din coerența și așa șubrezită.
– Domnule B. ați dormit azi-noapte?
– Ei, io mai știu…
Nu obțin mare lucru de la ei, dar fețele lungi ale colegilor de cameră mă fac să iau în considerare ideea. Merg la cabinetul medical și da, se confirmă – și asistentul medical notase în Registrul că domnul fusese agitat pe timpul nopții. Decid să mai așteptăm o noapte cu rugămintea de a fi supravegheat mai bine și, dacă se menține starea, să apelăm la medicul psihiatru.
A doua zi de dimineață, domnul D. – colegul de cameră care mă vizitase și cu o zi înainte, mă aștepta de data asta la intrarea în cămin, nici măcar la cabinet.
– Doamna psiholog, nu ați făcut nimic! Ăla iar a vorbit toată noaptea și acum mă doare capul din cauza lui! Faceți ceva că nu mai rezist!
– Ok, facem! Am să discut astăzi cu medicul psihiatru, iar dvs. puteți să vă odihniți și pe timpul zilei. Știți bine că este nevoie de o perioadă de acomodare, nu putem să sărim imediat cu medicamentele.
– Nu se poate! Fac reclamație! Să vină familia să-l ia!
– Domnule D., am zis că rezolv astăzi! Vă rog să mergeți în camera dvs.; am să vin și eu să văd ce și cum.
Într-adevăr situația nu era deloc roz. Domnul B. era difuz și confuz. Merg din nou la cabinet și verific cât de agitată a fost noaptea. Fusese. Cei doi colegi de cameră îmi sar în cap exasperați de bietul domn B. care înțelegea din ce în ce mai puțin din ceea ce se întâmpla. Chem medicul psihiatru care îi prescrie ceva lejer pentru somn. Vârsta înaintată și bagajul de boli cu care a venit nu permit o intervenție prea dură. Îi liniștesc și pe colegii de cameră asigurându-i că noaptea următoare va fi mai bine.
A doua zi dimineață mă pomenesc la ușa cabinetului cu fiica domnului B. alertată nevoie mare de starea tatălui care, ce să vezi, nu dormise nici în noaptea astea, deși primise tratamentul recomandat de psihiatru.
– Trebuie să faceți ceva! Tata arată groaznic! Nu doarme de atâtea zile și nu luați nicio măsură!
Îi explic doamnei că există niște proceduri pe care le respectăm și că fusese anunțat medicul psihiatru, că primise deja ceva, dar care se pare că nu avusese efect, așa că după ce am să-l văd și eu, o să luăm din nou legătura cu medicul psihiatru și vom stabili noua schemă de tratament. Doamna se uită suspicioasă la mine, dar cum prea multe variante nu sunt, pare să o accepte până la urmă pe a mea. Mai fac un pic de psiho-educație, povestindu-i cam ce înseamnă o demență, cam ce înseamnă adaptarea într-un cămin și cam cum reacționează colegii de cameră. Pare că s-a mai liniștit, așa că pleacă ceva mai împăcată cu ideea. Urc să-l văd și nu-mi place ce văd. Sun din nou medicul psihiatru care nu se-ncumetă să schimbe tratamentul, așa că ne propune doar să mărim nițel doza, dar nu prea mult.
A doua zi mi-e și frică să întreb cum a fost noaptea pentru domnul B. Când colo, domnul D – colegul lui de cameră, îmi iese în cale zâmbind cu toată gura:
– Ei! Cum a fost azi-noapte? Ați dormit? întreb cu inima cât un purice.
– Buștean!
– Ooo, bun! Mă bucur să aud asta! Deci înseamnă că și domnul B. a dormit!
– Da! Am rezolvat! „Bun”, mă gândesc eu, „înseamnă că tratamentul începe să aibă efect”. Iar apoi domnul D. continuă: i-am scos cafeaua!
– Poftim?! fac ochii mari și vreau să cred că nu am auzit bine. Ce cafea?
– Păi io îi dădeam și 5 cafele pe zi! spune el radios, pe când eu simt că-mi urcă furia pe nas!
– Dumneavoastră îi dădeați cafea domnului B.?
– Da! spune el, plin de mândrie.
– Păi de ce ? Și de unde aveați atâta cafea?
– Păi de la fiica lui – ea mi-a zis să-i dau, că lui îi place mult cafeaua!
Articol publicat pe blogul autoarei – Fericiți cei ce comunică
