Prejudecăți privind căminele de bătrâni

Cititorii mei fideli știu deja că lucrez de peste 10 ani, ca psiholog, într-un cămin de bătrâni, iar cei care nu știu tocmai au aflat. Este un cămin de stat, adică este finanțat de consiliul local, asta și legat de ideea că unde sunt banii contribuabililor – ei bine, o parte din ei sunt pentru aceste 70 de suflete care-și duc haina bătrâneții în acest cămin pentru bătrâni.
Zilele trecute [n.r. articol scris de Sărbători] am primit o solicitare din partea unei doamne care ar fi vrut să dea de pomană niște haine unuia dintre beneficiarii noștri. Am ales să scriu despre această situație pentru că, din păcate, nu este un unică, ci primim adesea (mai ales în perioada sărbătorilor) astfel de cereri de a ni se dona tot felul de chestii rămase în urma decesului unei persoane, pentru „săracii bătrâni care nu au de niciunele”. Or asta îmi demonstrează că lumea încă are o imagine foarte proastă despre bătrânii din cămine, imaginându-și un fel de lagăr, probabil, în care bătrânii fac foamea și nimeni nu se uită la ei.
Ei bine, căminele de bătrâni nu mai sunt de mult ceea ce imaginează lumea că ar fi. Nu neg că or mai fi situații dificile prin țară, dar marea majoritate a căminelor sunt absolut civilizate. Am să încerc să rulez câteva dintre prejudecățile pe care le-am remarcat de-a lungul timpului:
Ce am înțeles în acești 10 ani este că uneori nevoia de a activa bătrânii este mai degrabă a noastră decât a lor, pentru că boala, bătrânețea în sine îți cam taie elanul. M-am întrebat adesea dacă nu cumva această indispoziție de a mai face activități nu este legată și de ideea că persoanele vârstnice se desprind încet-încet de viață, dacă nu cumva este pregătirea pentru marea trecere. Dar asta este o altă discuție. Nu vreau să credeți că preaslăvesc căminele de bătrâni. Știu că există întotdeauna loc de mai bine, dar nici nu pot să stau pasivă atunci când văd ce oribilități își imaginează lumea că ar fi într-un cămin de bătrâni. Lucrurile s-au schimbat mult în bine și este bine ca oamenii să înțeleagă că am trecut de nevoile primare de hrană și de haine. Nevoia cea mai stringentă la momentul actual este cea legată de companie. Bătrânii își doresc să fie cineva pe lângă ei, cu care să sporovăiască, să comenteze, să discute verzi și uscate. Au nevoie de oameni care să le acorde timp, nu hrană.
În concluzie, a dona obiectele de care nu mai aveți nevoie nu înseamnă neapărat că ajutați pe cineva și nimeni nu este obligat să primească ceea ce nu are nevoie, doar de dragul de a primi. Până la urmă donezi pentru a te simți bine sau pentru a ajuta? Dacă realmente doriți să ajutați un cămin de bătrâni, întrebați personalul de acolo ce nevoi are, nu cumpărați ceea ce voi vă imaginați că ar fi util. Spre ex., uneori au nevoie de detergenți – pentru că se spală foarte mult, o mașină de spălat, de odorizante de cameră, de pijamale (nu paltoane), de saltele antiescare, de absorbante, de saltele de pat etc. Dacă aveți de donat alimente sau câteva haine gândiți-vă mai degrabă la bătrânii din jurul vostru, care adesea trăiesc în condiții mult mai grele decât cei din cămin, care sunt realmente singuri și neajutorați. Iar dacă nu mă credeți, vă invit pe la noi, pe „acasă”, dar nu în perioada sărbătorilor, când se înghesuie toată lumea. Suntem acolo și în ianurie, aprilie, august și ne dorim la fel de mult parteneri de dialog, de povești și, de ce nu, de poveste!
Articol publicat pe blogul autoarei, Fericiți cei ce comunică