Prejudecăți privind căminele de bătrâni

Cititorii mei fideli știu deja că lucrez de peste 10 ani, ca psiholog, într-un cămin de bătrâni, iar cei care nu știu tocmai au aflat. Este un cămin de stat, adică este finanțat de consiliul local, asta și legat de ideea că unde sunt banii contribuabililor – ei bine, o parte din ei sunt pentru aceste 70 de suflete care-și duc haina bătrâneții în acest cămin pentru bătrâni.

Zilele trecute [n.r. articol scris de Sărbători] am primit o solicitare din partea unei doamne care ar fi vrut să dea de pomană niște haine unuia dintre beneficiarii noștri. Am ales să scriu despre această situație pentru că, din păcate, nu este un unică, ci primim adesea (mai ales în perioada sărbătorilor) astfel de cereri de a ni se dona tot felul de chestii rămase în urma decesului unei persoane, pentru „săracii bătrâni care nu au de niciunele”. Or asta îmi demonstrează că lumea încă are o imagine foarte proastă despre bătrânii din cămine, imaginându-și un fel de lagăr, probabil, în care bătrânii fac foamea și nimeni nu se uită la ei.

Ei bine, căminele de bătrâni nu mai sunt de mult ceea ce imaginează lumea că ar fi. Nu neg că or mai fi situații dificile prin țară, dar marea majoritate a căminelor sunt absolut civilizate. Am să încerc să rulez câteva dintre prejudecățile pe care le-am remarcat de-a lungul timpului:

1. 1. Săracii bătrânii nu au ce mânca. Problema mâncării nu mai este de mult o problemă. Noi, spre exemplu (și nu suntem o excepție), oferim 3 mese principale și 2 suplimente, dintre care una sigur este de fructe. Carnea este prezentă în fiecare zi în meniu și majoritatea vârstnicilor se îngrașă din momentul internării. Prin urmare, nu suntem niciodată într-un deficit alimentar. Mai mult decât atât, există firme mari, lanțuri de magazine care au tot felul de programe prin care donează alimente. Bătrânii mănâncă și banane, și mere, și pere, și kiwi. Mai degrabă nu au ce mânca bătrânii care stau singuri prin casă, prin urmare ar fi bine, dacă aveți de donat mâncare, să o dați cuiva de lângă voi.
   2. Bătrânii nu au cu ce se îmbrăca. Nu am înțeles de ce oamenii își imaginează că nu există haine în centrele pentru bătrâni. Mai mult de atât, ca să nu refuzăm, uneori mai primim haine și ne trezim cu haine foarte groase sau cu costume pe care nu poți să le porți decât pe ultimul drum, deși marea lor majoritate au această grijă și își pregătesc singuri garderoba finală. Dincolo de asta, persoanele vârstnice care ajung în cămin se află într-o stare destul de alterată, deci nu se mai pot ridica din pat, nu mai pot ieși afară și nu au nevoie de haine de ieșit (paltoane, cizme etc), iar în cămin este cald, pentru că marea lor majoritate stau în pijamale, prin urmare ce putem face cu 50 de pulovere groase? Dacă refuzăm donația și îndrumăm persoana către alte variante, ne trezim că suntem „comuniști și închiși”.
   3. Bătrânii din cămin sunt oameni săraci. Nu neapărat. Sunt adesea oameni care au o pensie, care au muncit 30-40 de ani, care au avut multe realizări în viața lor, care au o casă, dar care se află în imposibilitatea de a se mai îngriji singuri, din cauza stării de sănătate. Sigur că exisă și cazuri sociale, dar ele nu sunt majoritare și oricum primesc aceeași îngrijire ca toți ceilalți. Nu știu cum definește fiecare ideea de sărăcie, dar cu siguranță nivelul de trai dintr-un cămin de bătrâni nu este la limita subzistenței.
   4. Bătrânii din cămin nu au familie sau sunt abandonați de familie. Nimic mai neadevărat. Din contră, 80% din persoanele vârstnice care locuiesc în căminul nostru au familie, au copii, au nepoți și chiar și strănepoți care vin să-i mai viziteze (este adevărat că destul de rar – dar cât de des mergeți și voi să vă vedeți bunicii care stau la țară, de exemplu?). Adesea vin cel puțin o dată pe lună, ca să achite contribuția (acolo unde familia își asumă asta), de ziua lor de naștere sau pentru a le împărtăși noutăți despre evenimentele din familie. Avem și situații în care beneficiarii noștri merg câteva zile „acasă”, în familie, pentru a se bucura de compania copiilor. Nu mică ne-a fost însă mirarea când fie s-au întors mai devreme decât preconizaseră, fie, la întoarcere, ne-au mărturisit că le este mai bine în cămin, pentru că acasă este „prea multă agitație, prea aglomerat” și chiar le fusese dor de colegii de cameră. Un bătrân într-un cămin nu este un bătrân abandonat – nu spun că nu există și astfel de situații, dar sunt mai degrabă excepționale, nu majoritare. Există și bătrâni care au ales de bună voie să vină într-un cămin, înțelegând că este o soluție civilizată, chiar dacă emoțional este dificilă. Oamenii nu pot înțelege că și vârsta a treia vine cu un specific al ei, cu particularități pe care nu le conștientizăm. De pildă, câți dintre noi încep să-și regândească spațiul de locuit, să-și reamenajeze locuința pentru propria îmbătrânire? Păi cred că nimeni nu stă să se gândească: „Oare cum aș putea să-mi accesibilizez casa pentru atunci când voi merge cu cadrul?” Iar atunci când se întâmplă, nu mai au forța să facă modificările necesare. Nici nu vă puteți imagina cât de chinuitoare poate să fie o treaptă la intrarea în baie și ce riscuri poate să implice. Sau să locuiești la etajul 4 într-un bloc fără lift. Câți dintre noi îți măresc ușile interioare pentru a se putea intra cu un fotoliu rulant? Din păcate, apartamentele nu sunt deloc gândite pentru nevoile unei persoane vârstnice – și nu numai, pentru că aceleași dificultăți le întâmpină și o persoană care poartă o dizabilitate. Câți dintre noi montează balustrade în baie sau pe holuri? Prin urmare, decizia de a locui la un cămin poate să aibă la bază un motiv foarte simplu și foarte tehnic, funcțional.
   5. Într-un cămin de bătrâni nu se întâmplă nimic, nu vine nimeni la ei – la noi în cămin se întâmplă o mulțime de activități. Ne mândrim că ne-au călcat pragul nume mari ale scenei de operetă, ale muzicii populare și chiar ușoare. Avem deja câteva grădinițe, școli și licee care vin de ani de zile la noi să ne colinde în perioada sărbătorilor. Este una dintre tradițiile noastre. Apoi actori, studenți la conservator, la teologie vin să ne încânte cu darurile lor. Avem și studenți la asistență socială, kinetoterapie sau psihologie care vin să învețe pentru a deveni buni profesioniști. În plus, de 6 ani de zile facem activități asistate de animale, fiind unul dintre primele centre din București (dacă nu și din țară) care a acceptat intrarea animalelor în cămin. De atunci, în fiecare miercuri avem întâlnirea cu cățeii noștri dragi, printr-un parteneriat de succes cu Animal Society. Avem și o bază de recuperare balneo-fizio-terapeutică foarte bine dotată, unde colegii mei oferă servicii de recuperare nu doar vârstnicilor din cămin (care sunt programați, de câteva ori pe an, la serii de tratament), dar și celor din comunitate. Pe lângă toate acestea, atât eu cât și colega mea psiholog, încercăm să le propunem vârstnicilor tot felul de activități, dar nu cu foarte mare succes, trebuie să mărurisesc.

Ce am înțeles în acești 10 ani este că uneori nevoia de a activa bătrânii este mai degrabă a noastră decât a lor, pentru că boala, bătrânețea în sine îți cam taie elanul. M-am întrebat adesea dacă nu cumva această indispoziție de a mai face activități nu este legată și de ideea că persoanele vârstnice se desprind încet-încet de viață, dacă nu cumva este pregătirea pentru marea trecere. Dar asta este o altă discuție. Nu vreau să credeți că preaslăvesc căminele de bătrâni. Știu că există întotdeauna loc de mai bine, dar nici nu pot să stau pasivă atunci când văd ce oribilități își imaginează lumea că ar fi într-un cămin de bătrâni. Lucrurile s-au schimbat mult în bine și este bine ca oamenii să înțeleagă că am trecut de nevoile primare de hrană și de haine. Nevoia cea mai stringentă la momentul actual este cea legată de companie. Bătrânii își doresc să fie cineva pe lângă ei, cu care să sporovăiască, să comenteze, să discute verzi și uscate. Au nevoie de oameni care să le acorde timp, nu hrană.

În concluzie, a dona obiectele de care nu mai aveți nevoie nu înseamnă neapărat că ajutați pe cineva și nimeni nu este obligat să primească ceea ce nu are nevoie, doar de dragul de a primi. Până la urmă donezi pentru a te simți bine sau pentru a ajuta? Dacă realmente doriți să ajutați un cămin de bătrâni, întrebați personalul de acolo ce nevoi are, nu cumpărați ceea ce voi vă imaginați că ar fi util. Spre ex., uneori au nevoie de detergenți – pentru că se spală foarte mult, o mașină de spălat, de odorizante de cameră, de pijamale (nu paltoane), de saltele antiescare, de absorbante, de saltele de pat etc. Dacă aveți de donat alimente sau câteva haine gândiți-vă mai degrabă la bătrânii din jurul vostru, care adesea trăiesc în condiții mult mai grele decât cei din cămin, care sunt realmente singuri și neajutorați. Iar dacă nu mă credeți, vă invit pe la noi, pe „acasă”, dar nu în perioada sărbătorilor, când se înghesuie toată lumea. Suntem acolo și în ianurie, aprilie, august și ne dorim la fel de mult parteneri de dialog, de povești și, de ce nu, de poveste!

Articol publicat pe blogul autoarei, Fericiți cei ce comunică