Și despre vârsta a treia există tot feluri de mituri drăguțe, ca despre mai toate subiectele majore ale vieții, dar care sunt cumva destul de departe de realitatea crudă a existenței. Cred în continuare că, din motive pe care încă nu le-am descifrat pe de-a întregul, nu prea ne pregătește nimeni pentru viață, pentru partea ei mai puțin luminoasă și poate că acesta este și motivul pentru care nu prea știm nici să ne bucurăm de ea. Deși de câteva mii bune de ani ne confruntăm cu aceleași mari momente existențiale, încă nu știm cum să le gestionăm.
Cum lucrez într-un cămin pentru persoane vârstnice de mai bine de un deceniu, am avut șansa să mă confrunt cu destule situații inedite. De la cele mai înduioșătoare la cele mai perfide, de la povești de viață surprinzătoare la unele absolut monotone, de la momente demne de o ecranizare de succes și până la surprize pe care nu ți le-ai fi dorit să le trăiești vreodată. Sigur că și eu, ca mulți alții, îmi imaginam bătrânul ca pe un izvor susurător de sfaturi, de înțelepciune, bunătate și blândețe. Ei bine, acest bătrân este un fel de rara avis, căci marea lor majoritate se înscriu în altă categorie. Cred că în cei peste 10 ani de practică, dacă au fost 5 persoane pe arhetipul înțeleptului este mare lucru! Poate doar dacă sunt îngăduitoare! Restul, în proporție covârșitoare, sunt destul de rigizi, invidioși, insensibili, de o răutate maladivă și absolut gratuită.
Una dintre invidiile care mărturisesc că m-a surprins a fost cea legată de faptul că el moare și ceilalți încă nu, iar când spun ceilalți mă refer la familie, nu doar la personal. Avem în cămin bătrâni care efectiv își chinuie familiile (cu telefoane, reproșuri, blesteme, înjurături, amenințări etc.) și sunt conștienți de ceea ce fac, adică nu mă refer la cei care sunt sub imperiul vreunei patologii psihiatrice, poate doar cu o personalitate ceva mai accentuată. Așa că nu de puține ori, discutând cu ei după episodul maniacal, ca să pot înțelege de ce au făcut tărăboiul cu pricina, m-am trezit cu răspunsuri de genul: „ei lasă, că ei sunt încă tineri și mai au de trăit. Eu sunt bătrân și o să mor!” Sesizam cumva cum incapacitatea de a accepta sfârșitul se transforma în această agresivitate pe care o aruncau unde nimereau cu o violență copleșitoare. Cei tineri trebuiau să plătească pentru tinerețea lor, pentru faptul că aveau viața înainte. Au plecat de la noi din cămin familii plângând și mergând din nou să discut cu bătrânii implicați în conflict ce s-a întâmplat, îmi spuneau: „lasă, foarte bine că plânge, este încă tânără. Să mai tragă și ea, că și eu mă chinui!” Mi-am amintit că oamenii în situații limită pot genera comportamente limită și că suntem o specie destul de agresivă, așa că am văzut cum apropierea morții generează tot felul de comportamente aberante. Să fie și aici lipsa noastră de educare pentru viață?
M-am întrebat dacă nu cumva mediul instituțional provoacă astfel de comportamente aproape antisociale, dar discutând cu familiile acestora sau chiar ei înșiși povestindu-mi diverse detalii din viața lor, am înțeles că această pornire agresivă către celălalt exista cumva și înainte, doar că vârsta a accentuat-o. Practic, îmbătrânirea nu reușește decât să facă și mai colțuroase colțurile personalității mature. Dacă era zgârcit, acum a devenit mai ceva ca Hagi Tudose. Dacă în tinerețe era critic, acum nu-i mai convine nimic. Dacă nici când era mai tinerel nu vedea apa cu ochi buni, acum zici că-i dai cu vitriol atunci când vine vorba de baie. Uneori bătrânețea nu te face mai bun sau mai îngăduitor, ci parcă îți arată cu o mână mai fermă ce mai ai de lucrat cu tine, dar nici atunci nu vezi și folosești vârsta ca pe o scuză pentru a rămâne împietrit.
Bătrânii nu sunt ființe suave și dulci. Din contră, marea lor majoritate sunt ursuzi și mofturoși, răutăcioși și îmbufnați, puși pe harță și mârâit. Dacă cumva aveți prin jur un bătrân senin și împăcat, blajin și cu vorbă bună, sunteți niște norocoși. Bucurați-vă de privilegiul de a fi în preajma sa. Însă marea lor majoritate se lasă transformați de frica de a trece dincolo, de angoasa teribilă de a nu ști ce este în spatele cortinei. Se agață cu disperare de viață și încearcă să-și facă simțită prezența prin conflict, ca și cum ar spune: „vreau să vă demonstrez că încă pot, că încă mai contez, că încă pot să vă fac viața un coșmar”.
Vârsta a treia este o favoare a vieții prin simplul fapt că unii nu ajung la asemenea vârste înaintate. Să faci din ea un mod de a-i chinui pe cei din jur cred că este o modalitate de nerecunoștință față de viață, în primul rând, și față de cei care te îngrijesc, în al doilea rând. Sigur că nu este ușor să-ți vezi trupul împuținat, sleit de puteri și poate chinuit de boală, dar poate că tocmai această deteriorare a trupului ar trebui să ne facă să ne gândim ce suntem dincolo de el.
Articol publicat pe blogul autoarei – Fericiți cei ce comunică
Cred ca vârsta a 3-a și „episoadele maniacale” se traduc altfel….și în niciun caz cum au fost exemplificate aici.
Suprinzător, am lucrat și eu într-un cămin de bătrâni, și poate că da, la prima vedere și pentru necunoscători lucrurile stau așa cum au fost descrise mai sus. Însă, un psiholog nu vede lucrurile la prima vedere (cel puțin așa se spunea, pe vremuri)
Desigur, până la urmă, fiecare are dreptul la o opinie….
“Solicit” un arbitraj obiectiv oferit de singurul specialist care poate folosi termeni precum ” sdr maniacal”…dar daca e “sdr bipolar sever, cu manifestari schizoide”, sau daca e semnalul de alarma pentru o tumoare cerebrala, sau dementa senila?
Nu avem dreptul ” sa cantam dupa ureche” cand e vorba de oameni, mai ales de varsta a treia, foarte fragili din multe puncte de vedere.
In lipsa raspunsului unui psihiatru, imi mentin parerea ca autoarea articolului a facut afirmatii cu caracter discriminatoriu la adresa varstnicilor!
Repet, i-am citit cateva articole de pe pag de blog si nu inteleg de l-a ales pe acesta?
Doina Ionescu
Dragă Daniela, știu că îl admiri pe Jacques Salome – „A îmbătrâni nu înseamnă să adaugi ani vieții, ci să adaugi viață anilor.” Chemarea ta e nobilă; prezența ta într-un cămin de bătrâni e un dat divin, căci tu, știu, poți obloji rana dislocării acestor suflete, nostalgia locului natal, a „uliței copilăriei”, a clopotelor bisericii care, în zi de sărbătoare, cheamă credincioșii la vecernie.
Draga Daniela, e admirabil ca ti-ai exprimat cu curaj parerea si observatiile stiind cat de deranjant poate fi subiectul. Inaintarea in varsta aduce si neputinta, care adeseori genereaza nervi si scapari de caracter. Si sa nu uitam ca generatia batrana acum e cea care a indurat cozile anilor ’80 – sa-si hraneasca familiile, si nu ca divertisment. As spune ca sentimentul de irosire exista, macar partial, si se aduna altor trairi propice varstei. Eu inclin sa cred ca inaintarea in varsta nu aduce musai o crestere sau descrestere de caracter, in orice caz nu una remarcanta si nici galopanta. De am dreptate, inseamna ca batranii fara caracter au fost tineri fara mult caracter…
Un alt punct la care trebuie sa fii atenta este exprimarea jurnalistica – diferenta dintre general, majoritar si particular pare a nu fi bine-inteleasa in presa din Romania, si nici in gandirea publica. Sa-ti fi citit numai titlul articolului, as putea, de fapt ar trebui sa inteleg ca te referi la toti, chiar la toti batranii.