Sunt fericită. A sosit Godot…

O febră cumplită mă chinuie, tocmai când visul lansării celor trei cărţi, care mi-au furat doi ani din viaţă ca să le dăruiesc lumii, devine realitate…

Mi-am dorit ca acest eveniment să fie unul ce o să-mi lase o amintire scrisă ca o lumină mângâietoare, care îmi inundă cu blândeţe toate cămările inimii.

Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca această amintire să se instaleze curat, calm şi luminos pe cerul minţii mele. Când Radu Meiroșu, coordonatorul Seniorul.ro, mi-a prezentat sala Teatrului Godot, n-a mai contat că în piesa lui Beckett, „Aşteptându-l pe Godot”, cele două personaje nu reuşesc să înţeleagă dacă ziua în care îl aşteaptă pe acesta este sâmbătă sau dacă pomul sub care stau în aşteptare este salcie sau orice altceva. Când am pășit în sală, am simțit din prima clipă că teatrul acesta este minunatul loc în care Godot va sosi odată cu publicul meu drag, cu invitaţii mei speciali şi, poate, nu în ultimul rând, cu fericirea mea.
Numai că, deşi domnul profesor Constantin Ciubotaru m-a asigurat că va veni la întâlnirea promisă, febra mi-a îngrădit orizontul, speranţele şi curajul, transformându-mă într-un pion minuscul pe o tablă de şah complicată.

Ajung aproape inertă. Teatrul mă întâmpină cu eleganţa şi prestanţa gloriei pe care o are, iar asta mă mai înviorează. Iau încă o pastilă, care sper să-mi aducă un echilibru şi curajul pe care napul sau morcovul cel salvator l-a adus celor două personaje înfometate din piesa lui Beckett…

În fine, soseşte Radu. Deosebit de inteligent şi jovial, creatorul acestui eveniment nu observă încă starea în care mă găsesc. O pune doar pe seama emoţiilor mele. Mă încurajează şi îmi garantează că tinerii conducători ai acestui teatru l-au asigurat că vor fi cele mai bune gazde pentru evenimentul atât de important sufletului meu. Alături îmi sunt oameni puternici, siguri pe talentul şi frumuseţea lor spirituală…

Încep să sosească invitaţii. Febra se dezlănţuie şi pare că mi-a declarat război pe viaţă şi pe moarte, ca-n poveştile copilăriei. Mă lupt cu urâtul bolii, dar sunt răsplătită de frumuseţea celor ce sosesc cu braţele pline de flori şi cu lumina bucuriei în ochi. Obrajii îmi ard, inima bate aiurea şi tâmplele îmi pocnesc. Zâmbesc totuşi, încântată de tot ceea ce mă înconjoară. Surâd şi pentru că nu trebuie să se ştie prin ceea ce trece bietul meu trup! De altfel, nu pot să spun că nu sunt şi fericită. Constat, judecând după numărul destul de mare al invitaţilor prezenţi, că fericirea înseamnă şi recunoaşterea prieteniei.

Soseşte domnul profesor Constantin Ciubotaru, tocmai din ţara lui Moromete, însoţit de fiica sa Vera şi, ceva mai târziu, de fiul său, Valeriu. Doi copii ai unor dascăli de excepţie, care mi-au făcut cinstea să fie alături de mine, într-un moment special. Îl îmbrăţişez pe domnul profesor în semiobscuritatea încăperii. Mi s-a părut că timpul s-a oprit în loc câteva secunde. Ca în copilărie, când despărţirea de părintele drag ne aducea o frustrare uriaşă, care dispărea odată cu îmbrăţişarea revederii. Am simţit pentru câteva secunde cum boala mi se risipeşte, emoţiile mă părăsesc, iar braţele domnului profesor au spulberat teama că evenimentul se putea opri într-o secundă, din cauza incapacităţii mele de a mă mişca, de a gândi. Mi-am imaginat că sunt un fel de Vladimir, din piesa lui Beckett, care îl aştepta pe salvatorul Godot. Dar, spre deosebire de el, eu am avut norocul să-l primesc.

Radu mă anunţă din când în când că sosesc alţi invitaţi. Uneori, îi primesc cum se cuvine, alteori, nu ajung să fac oficiile de gazdă, din cauza frisoanelor şi a durerilor care se accentuează treptat. Salvatorul meu şi organizatorul evenimentului intervine imediat, atunci când musafirii mei sosesc, iar eu nu pot ajunge la vreme să-i întâmpin.

Doamna Doina Ghiţescu mă întâmplină cu o îmbrăţişare maiestoasă. Mi-a adus un buchet de flori, în care a strecurat cu gingăşie o panglică tricoloră. Îmi stăpânesc cu greu lacrimile. Într-o punguţă elegantă descopăr un alt cadou, care mă bucură.

Doamna Clara Mărgineanu, frumoasa poetă şi redactor al Televiziunii Române, a sosit fără să ştiu când. E deja în sală. Ştiam că vine, dar nu am prins momentul sosirii domniei sale. Nu se supără, iar asta îmi aduce un plus de respect şi de preţuire pentru persoana sa. Frumoasă, delicată, dar sigură pe tot ceea ce spune şi gândeşte, se aşază pe undeva prin sală. O îmbrăţişez şi îi spun cu sinceritate că e strălucitoare. Zâmbeşte discret şi primeşte complimentul, ca o adevărată doamnă. Nu ştiu dacă a înţeles în ce stare de sănătate sunt ori a pus lipsa prezenţei mele pe seama emoţiilor. Binecuvintez în gând clipa în care Maria Simion mi-a facilitat întâlnirea cu o astfel de doamnă a literelor, şi pornesc spre uşă, ca să primesc invitaţii.

Iată-l şi pe domnul Lucian Gruia, înalt, din toate punctele de vedere, cu un aer uşor sobru. Se aşază lângă unul dintre invitaţi, pornind imediat o discuţie. Respir uşurată. Am timp să mai iau o pastilă, care sper să facă minunea de a mă ţine pe picioare. Radu face oficiul de gazdă. Îi mulţumesc în gând şi o fac şi acum… Sper ca mama domniei sale să fie prezentă sau să apară din clipă în clipă.

Apare şi Găbiţa Damian, însoţită de prietena sa Aurelia Voicu, profesor de limba română la unul dintre liceele bucureştene. Mi-e teamă să le iau în braţe, ca să nu le transmit virusul diabolic, dar mă apropii oarecum de inimile lor, mulţumindu-le pentru prezenţă.
Continuă să sosească prieteni dragi, care au contribuit în timp la formarea mea ca om şi pentru care, am sentimente alese. Aş vrea să-i îmbrăţişez pe toţi cei care sunt prezenţi aici, unindu-i într-o horă a prieteniei, ca acum un secol, când fiinţele românilor s-au unit într-o simţire. Cred că toţi cei ce sunt aici, absolut toţi, au venit să mă susţină, iar asta îmi trezeşte un sentiment de recunoştinţă, pe care îl voi păstra mult timp în “auriculul inimii mele”, aşa cum spune domnul profesor Ciubotaru.

Vasile Gheorghe, prietenul meu drag, soseşte aproape în acelaşi timp cu fostul meu şef, George Boşcov. Se aşază undeva în sală, gata să lege o prietenie, care pe mine mă bucură enorm. Prietenul meu, domnul Dan Crişan, doamna profesoară Maria Gheorghe, poeta Maria Niculescu, apoi frumoşii Buzăului,  Petruţa Niţă, Ramona Muller şi Costel Suditu, poeţi de frunte ai acestui meleg, au sosit şi ei. Am scris despre ei în volumul „Copiii României mele”, una dintre cărţile pe care le lansez. Sunt veseli. Asta e bine. Nu le spun cum mă simt.

Şi, pentru ca bucuria să-mi fie deplină, nu ştiu când şi de unde apare „Floarea mea de salcâm”, aşa cum i-am spus cândva strălucitoarei poete Mariana Mihai. I-am vorbit despre romanul meu „Umilinţă şi recunoştinţă”, o altă lucrare pe care o lansez la Teatrul Godot, iar tânăra poetă a fost încântată să participe la eveniment. Sunt fericită şi norocoasă să o am aici, ştiind că nici starea sănătăţii ei nu este dintre cele mai bune.

Mă uit în sală. Au mai sosit şi alţi invitaţi, pe care nu i-am întâmpinat. Mă apropii de ei, ca să îmi cer iertarea cuvenită. Nici unul nu e supărat pe mine. O aştept însă pe Manuela Jerlăianu, personajul central din cartea „Lumina destinului”. N-a sosit încă. Sper să poată veni, fiindcă ea a fost unul dintre sponsorii care au făcut posibilă apariţia celor trei cărţi pe care le sărbătorim azi.

Costel Hogaş, un alt prieten drag şi sincer, soseşte însoţit de frumosul macedonean Gogu Vanghele, purtând în spate armonica sa – bijuteria cu care va transforma sala Teatrului Godot într-o explozie de bucurie, armonie şi veselie. Ştiu că aşa va fi, îl cunosc. Am scris despre domnia sa în „Copiii României mele”. Mulţi dintre cei prezenţi sunt protagoniştii unor pagini ale scrierilor mele. Sper să le pot mulţumi şi pe scenă, când voi deschide programul acestui eveniment. Toţi cei prezenţi sunt, într-un fel, artizanii sufletului meu, pentru fiecare aş avea câte un cuvânt de mulţumire. Doar să pot face asta!

Deocamdată, aştept ca uşa Teatrului Godot să încadreze trupul Manuelei Jerlăianu. Nici Manuela, fiica mea, nu a venit. Aştept încă. Însă, din păcate, timpul ne presează şi aşteptarea nu poate fi acceptată de limbile ceasornicului. Se pare că frumoasele şi dragele mele Manuele nu au reuşit să ajungă. Sper ca motivele care le-au împiedicat să ajungă să nu fie grave.

Poate prin compensare, soseşte doamna Mariana Pleşa, fost redactor al emisiunilor ,,Unda veselă”, căreia îi asigura textele umoristice. Acum lucrează la televiziunea Estrada, unde am avut onoarea să fiu invitată, oferindu-mi-se ocazia să vorbesc despre cărţile mele. Mă onorează prezenţa domniei sale la evenimentul meu şi îi mulţumesc.

Iat-o şi pe frumoasa româncă Geta Burcea, cântăreaţă de muzică populară; a sosit şi domnia sa. Am cunoscut-o la emisiunea doamnei Mariana Pleşa şi am îndrăgit-o imediat. O altă frumuseţe de fată, doamna Dana Badea, ziarisă şi luptătoare la baricada de la Universitate, e prezentă şi ea. Stă cuminte şi retrasă printre invitaţii despre care am scris în „Copiii Românieie mele”.

Găbiţa Conof, micuţa mea prietenă, stă lângă mine şi mă ajută cu devotamentul unei fiice iubitoare. Îi mulţumesc de câteva ori, iar ea mă priveşte îngrijorată şi foarte atentă la reacţiile bietului meu trup istovit de boală. Domnul Gabi Cobori, prietenul soţului meu, e aproape şi el de mine, iar asta îmi dă curaj.

Soseşte şi artista Aurora Roman Strugar, talentata făuritoare a imaginii de pe coperta romanului.

Trag aer în piept şi urc pe scenă, alături de domnul profesor Ciubotaru şi domnul Lucian Gruia. Înţeleg că doamna Clara Mărgineanu preferă să rămână în sală, printre spectatori, aşa cum face şi actriţa Doina Ghiţescu.

În timp ce urc treptele scenei, simt că mă dezechilibrez. O ameţeală scurtă, dar periculoasă, mă anunţă că poate fi mai rău decât credeam. Mă hotărăsc să vorbesc foarte puţin. Nu am de ales. Ştiu că toţi cei care au venit să-mi susţină lucrările sunt specialişti. Nu îmi fac griji despre felul în care va decurge programul şi nici despre modul în care se va vorbi despre cărţile mele.

Deci, las totul în seama celor ce ştiu bine pentru ce au venit alături de mine. Mulţumesc doar celor ce m-au ajutat să public, să mă formez ca om, ca scriitor. Nu văd nimic în sală. Nu ştiu dacă Manuelele mele au sosit. Mă mulţumesc doar cu un gând bun, pe care îl trimit amândurora şi fiecăreia în parte.

Mă aşez pe scaun, fiindcă simt cum inima îmi cedează, cum febra îmi smulge vlaga.

Domnul profesor Lucian Gruia începe să vorbească despre „Lumina destinului”. Îl aud ca prin vis. Citeşte de pe o foaie. Staţia de amplificare a teatrului este profesionistă. Se aude bine, domnul profesor vorbeşte şi mai bine. Îl aplaudăm. Dragul meu domn profesor Constantin Ciubotaru mă priveşte zâmbind. Mă linişteşte zâmbetul domniei sale. Se ridică în picioare şi ia microfonul. Spune răspicat că e un teleormănean „măritat”, de origine bucovinean, şi că roagă bucureştenii să înţeleagă de ce a rămas în Teleorman, pentru că a găsit acolo un om bun, cu care s-a căsătorit. Zâmbeşte fermecător, apoi vorbeşte despre legătura noastră profesională. Parcă vrăjeşte publicul, dar se opreşte totuşi prea repede, probabil influenţat şi de starea mea.

Urmează doamna Doina Ghiţescu, care, aşa cum vorbeşte de obicei, cucereşte cu repeziciune publicul. Aud ca prin vis tot ceea ce spune despre mine. Nu văd nimic în sală. Dincolo de semiobscuritatea care tronează, păstrând aerul enigmatic al unui eveniment cultural şi artistic, boala mă chinuie cumplit. O aud, tot ca prin vis, şi pe distinsa Clara Mărgineanu. Le spune prietenilor noştri din sală despre lupta noastră comună de a ne salva în grupuri mici, prin cultură, iubire de neam, de artă şi de ţară…

Gogu Vanghele cântă apoi, ridicând spre înaltul sălii şi al inimilor invitaţilor mei armonii care îmi amintesc de fluturii primăverii, de zborul păsărilor şi de culorile florilor. Prietenii mei îl primesc în inimile lor, aşa cum eu l-am primit demult. Frumoasa Clara Mărgineanu a scris atât de frumos despre activitatea sa artistică, încât inima oricărui cititor bate cu putere, atunci când primeşte binecuvântarea de a-i citi cuvintele.

Am fost fericită la Teatrul Godot. Cum să fii fericit când inima bate cu furie din cauza bolii? Cum să mai simţi fericirea, când trupul îţi este sfârtecat de febră, de durere şi de chinul de a nu putea vorbi, tocmai când ai atâtea de spus? Să spun „mulțumesc” celor care au luptat alături de mine, pentru a-mi împlini acest vis: doamnei Cezarina Adamescu, membru USR, care mi-a făcut cinstea de a-mi citi romanul cu atenţie, alcătuind o recenzie de o acurateţe şi o pricepere demnă de toate aprecierile unor buni specialişti. Doamnei Domniţa Neaga, pentru felul în care a vorbit despre domnul profesor Constantin Ciubotaru, spunând că „într-o lume în care totul pare că se dezintegrează ireversibil, este greu să înţelegem că mai există civilizaţii şi societăţi neticăloşite, valori materiale sau spirituale nealterate, sentimente imaculate, neatinse de interese sau perversiune”. Doamna Domniţa Neaga şi domnul profesor Constantin Ciubotaru mi-au arătat ce înseamnă prietenia.

Iată, de aceea am fost fericită, chiar dacă boala m-a îmbrăţişat strâns, aproape de sufocare. Toţi prietenii din sală, absolut toţi, m-au înţeles şi m-au susţinut, chiar dacă nu au ştiut cu adevărat ce-a fost în sufletul și trupul meu. Radu, coordonatorul revistei Seniorul.ro şi organizatorului acestui palpitant eveniment, m-a susţinut efectiv, m-a direcţionat de câteva ori la locul potrivit, văzând situaţia în care eram. Doamnele cuvântului, Clara Mărgineanu şi Doina Ghiţescu, au ridicat un om aproape căzut la pământ, susţinând evenimentul cu distincţie şi elocvenţă.

Cum să nu fii fericit când, în loc să te îngrozească situaţia în care te-ai trezit subit, cu doar câteva ore înainte de eveniment, prietenii tăi sinceri te sprijină, te încurajează şi dovedesc că te iubesc?! Iată, în 27 ianuarie 2018, am cunoscut un alt gust al fericirii, pe care, mărturisesc, nu l-am cunoscut de-a lungul celor şase decenii de existenţă.

La Teatrul Godot, a ajuns doar la mine în viaţă vestitul Godot. Special pentru mine a sosit, contrazicându-l pe Beckett, negând teoria neşansei de a izbândi, a omului care este învins de boala necruţătoare. Godot are chipul domnului profesor Constantin Ciubotaru, al doamnei Domniţa Neaga, al domnului profesor Beniamin Cotigaru, al Clarei Mărgineanu, al Doinei Ghiţescu, al Găbiţei Damian, al Petruţei Niţă, al soacrei mele, al Florii de salcâm… al întregii săli!

1 comment
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Posts