Pe veșnic tânărul fizician Nicolae Stănică l-am cunoscut în chip de bunic şi soţ, cu aproape un deceniu în urmă. Prima calitate pe care i-am apreciat-o a fost modestia aproape exagerată.
Născut pe 31 august 1949, în comuna Mihăeşti, judeţul Vâlcea, a fost elevul şcolii din satul natal, fiind ultima generaţie de absolvenţi a şapte, respectiv 11 clase. Azi sunt invitată la o cafea pe care soţia sa o pregăteşte ca nimeni alta.
Cercetătorul ştiinţific de la IFA Măgurele îşi aminteşte cu entuziasm despre satul său natal, aşa cum ne vine în minte tuturor celor care am avut norocul să vedem lumina zilei într-un sat liniştit, unde, aşa cum spunea Lucian Blaga, s-a născut veşnicia. Îmi descrie cu înflăcărare Lunca Oltului pe care era așezat satul. Cu o admiraţie remarcabilă, vorbeşte despre perdeaua de nuci de vreo şase, şapte km., pe care unul dintre Brătieni o plantase şi care a durat până în anii 60’ – 70’.
„Sărmanii, bătrânii nuci, or fi fost scoşi cu forţa… cine ştie?” Îl aud vorbind cu sine.
Nu-l întrerup, nu-l întreb nimic. Nu ne-am mai văzut de ceva vreme, iar asta mă face să stau cuminte, în faţa cafelei. Ştiu că sunt norocoasă că m-a primit azi, fiindcă zilele şi orele sale sunt întotdeauna planificate. Aşa că îl las să spună orice vrea. Am venit să-i iau un interviu pentru revista Seniorul.ro. Voiam să-l întreb dacă îi este teamă de bătrâneţe, dacă o resimte sau dacă este pregătit să iasă la pensie. Am anulat orice pornire de a-i adresa vreo întrebare, de îndată ce trupul său zvelt s-a aşezat pe fotoliul alăturat, zâmbindu-mi amabil. Îl privesc cu respect. Îl admir pentru că iubeşte munca pe care o face, îşi adoră familia, casa, cărţile şi lumina care izvorăşte din cunoaştere.
– Tatăl meu a primit, la „întovărăşire”, un lot de pământ acolo, la perdeaua de nuci. Colonia aceasta, numită Govora, care s-a înfiinţat pe lângă perdelele acestea de nuci, a fost pentru mine întâia legătură cu mediul urban.
– Oltchimul nu era tot pe acolo?
– Oltchimul a apărut ulterior. Uzina de Produse Sodice – Govora a fost prima înfiinţată. Această uzină avea şi are calcarul de la Bistriţa, iar sarea de la Ocnele Mari. Se spune că pe vremea lui Ceauşescu s-a făcut o industrializare forţată, iar uneori nu s-a ţinut cont de anumite condiţii primordiale din punct de vedere al eficienţei sau, folosind un termen actual, al sustenabilităţii. Aşa o fi fost, dar Oltchimul era ceva benefic şi cu un randament uriaş.
– Copilăria, în afară de note bune, muncă şi răsărit de soare pe câmpia Oltului, cu ce vă mai cheamă după atâţia ani?
– Îmi amintesc cu oarecare bucurie de gluma care circula prin sat, pe care o spuneam atunci când credeam că ceva este greu sau aproape imposibil de realizat: „Când om vedea trenul pe mirişte, atunci se va întâmpla nu ştiu ce lucru”… Dar, într-o zi, minunea asta s-a întâmplat. Am fost martorul acestei căi ferate industriale, cu multe beneficii aduse localnicilor şi nu numai. Copilăria mea a fost presărată cu astfel de întâmplări extraordinare…
– Și alte minuni?
– Da. La Râureni. Fiind în zonă un pământ roditor, existau multe legume şi fructe și așa s-a înfiinţat o unitate de prelucrare a lor. Există şi acum, iată că a rezistat. Ar fi trebuit să reziste şi prelucrarea lemnului la Băbeni şi Vâlcea fără să se fi ajuns la raderea pădurilor. Ele oferă locuri de muncă şi nu numai tuturor celor din zonă. Interesant e şi faptul că agricultorul, în multe cazuri, era şi muncitor – operator chimist sau altceva. Se trezea când sunau sirenele, în funcție de ture. S-ar putea face şi acum alte şi alte astfel de unităţi, care să valorifice potenţialul de muncă, inteligenţă şi îndemânarea românului. Nu ştiu ce se întâmplă cu noi. Aud, de exemplu, că vapoarele cu grâu pleacă pline în larg, din Portul Constanţa. Pleacă cine ştie pe unde, apoi se întorc cu aceeaşi marfă, figurând că ar fi cumpărată din te miri ce zonă a lumii… Asta mă întoarce cu gândul din nou la copilărie, când ţăranii mai „răsăriţi” din sat, chiaburii, cum le spuneau comuniştii, aveau nişte magazii solide, foarte mari, unde depozitau produsele agricole. Unde sunt vremurile acelea însoţite de raţiuni practice bine întemeiate?
– Nostalgic după copilărie , după vremurile când oamenii satului nu depindeau de „jocul burselor”, retorică… ci mai degrabă de buletinul meteo, „dat de Topor”…
– Da, nostalgic după copilărie. Dar şi amintirea adolescenţei mă răscoleşte. Iubeam fizica şi matematica… Îmi plăcea să citesc, să rezolv problem din Gazeta Matematică, deşi timpul îmi era măsurat, fiindcă, pe vremea aceea, eram obligaţi să participăm la activităţile care implicau întreţinerea gospodăriei. Micile acţiuni erau benefice pentru noi toţi. Nu se punea problema că ți-e afectat vreun drept ori că eşti umilit, dacă erai certat că nu ţi-ai terminat lecţiile şi băteai mingea pe maidan. Dar asta este o altă discuţie. Uite că mi-a fluturat în minte o amintire dragă din copilărie, care îmi aduce şi acum zâmbetul pe buze.
– O altă nostalgie…
– Da, profesorii veneau cu magnetofoane la şcoală. Aveau înregistrată muzică de calitate, care avea rolul de a ne cultiva gustul pentru frumos. În mansarda liceului Nicolae Bălcescu – Lahovari de astăzi, aflată deasupra unui cinematograf, eram inițiați în cultura muzicală, ascultând opere clasice…
– Ce vă leagă în mod special de anii de liceu? Prima iubire? Întâia poezie de dragoste?
– Înainte de toate, trebuie să recunosc că am învăţat destul cât să-mi asigur intrarea la facultate, fără să am nevoie de meditaţii.
– La Fizică?
– Da, doar acolo am vrut şi pentru asta m-am pregătit atât de mult. Dar, o amintire drăguţă ar fi faptul că într-o dimineaţă, cu prilejul evidenţierii câştigătorilor la olimpiada pe oraş, domnul director a certat o colegă foarte frumoasă şi destul de isteaţă, să nu mai ia contact cu elevii slabi la învăţătură, care se abăteau de la regulamente şi nu prea aveau tocmai o educaţie bună. Directorul m-a dat atunci drept exemplu, ca fiind olimpic şi silitor. Rezultatul? M-am trezit cu ea conducându-mă aproape zilnic pe drumul de la şcoală până acasă. Se înfiripase o oarecare simpatie între noi, care a fost imediat întreruptă, când bunica mea a asistat întâmplător la discuţiile noastre. Ne-a trimis pe fiecare la treburile serioase şi esenţiale. Eu trebuia să-mi drămui bine timpul, fiindcă, pe lângă teme, aveam multe obligaţii în gospodărie. Cam ăsta ar fi un episod din „prima mea dragoste”.
Apoi, revenind la ce discutam mai devreme, să ştiţi că niciodată nu a domnit perfecţiunea în lumea asta şi nici nu se va întâmpla vreodată. Orice formă de orânduire are privilegiile și dezavantajele ei teoretice sau practice, unele rămânând simple aşteptări utopice. Oamenii au nostalgiile lor legate de anii copilărie, indiferent cât ar fi fost ea de modestă. Tinereţea, cu îndrăzneala şi înflăcărarea ei, cu iubirile şi împlinirile ei, te fac să retrăieşti cu bucurie şi cu o melancolie nestăpânită fiecare amintire. Deci, fiecare amintire care îmi stârneşte emoţie pozitivă, pentru că ea este rezultatul unei fapte memorabile şi considerabile, este pentru mine o binecuvântare. Trebuie să păstrăm raţiunea şi să valorificăm istoria, fără a o desfiinţa, deoarece este viaţa străbunicilor, bunicilor şi părinţilor noştri; învăţând din istorie facem viaţa posibilă în prezent şi mai ales în viitor pentru copiii noştri. Doar aşa poţi evolua ca om, ca societate. Şi, pentru că tot a venit vorba despre evoluţie prin acceptarea formulei celei mai inteligente şi eficace, mă gândesc cât ar fi de benefică practicarea agriculturii extinse, prioritizarea industriei, prelucrarea resurselor naturale, refacerea pădurilor. Totul este să ştim să ne folosim de idei, experienţe şi susţineri constructive, menţinând nealterată natura, diminuând poluarea.
De altfel, chiar asta m-a îndrumat către cercetare. Prin definiţie, cerceterea înseamnă a întreba, a-ţi pune problema ce se întâmplă, de ce se întâmplă anumite fenomene, lucruri sau stări. Eu am un dicton care îmi place tare mult: „Răspunsul este ruda săracă a întrebării”.
– Vă apropiaţi de 70 de ani. Conform legii, chiar dacă mai aveţi ceva de spus în cercetare, trebuie să încheiaţi acest capitol din viaţa dumneavoastră. Vă simt tânăr, plin de energie, de idei. Ce e de făcut?
– Respectăm legea. Tot ea spune că la 65 de ani oamenii obişnuiţi se pensionează. Noi putem să solicităm prelungirea activităţii de cercetare până la 70 de ani, pe baza rezultatelor din ultimii ani – publicaţii, proiecte. Eu am supravieţuit, obţinând acest drept şi în anul 2018.
– Supunându-vă acestei legi, vă veţi simţi obosit? Trist? Nedreptăţit?
– Nu, în niciun fel. Personal, simt că aş mai putea să lucrez, dacă legea mi-ar permite, dacă nu ar exista şi unele impedimente, care nu mi se par juste.
– Care sunt acelea?
– Se cere ca activitatea noastră de cercetare să fie însoţită şi de aplicabilitatea ei. Nu prea se mai poate. S-a desfiinţat industria, deci nu prea văd cine mai are nevoie de vreo invenţie, direct aplicată la noi…
– Ştiu că sunteţi premiat de Academia Română…
– Dar ar trebui să mai ştiţi că nu-mi place să vorbesc despre asta. Şi apoi nu doar eu am fost recunoscut şi apreciat, ci tot colectivul. Eu sunt doar o cărămidă dintr-un zid imens care vine să separe cunoaşterea de ignoranţă. Atât şi nimic mai mult.
– Ce aţi iubit cel mai mult, domnule Nicolae Stănică? Nu amintesc de doctorat şi alte funcţii adăugate în timp, fiindcă mi-e teamă să nu mă certaţi din nou… nu vreau să vă supăr…
– Toţi suntem oameni, am mai discutat acest lucru. Iubesc oamenii, iubesc şi am iubit viaţa, cu toate etapele ei. Einstein a spus că o forţă insuficient studiată în Univers este IUBIREA. Nu pot să-mi permit să-l contrazic pe idolul tuturor fizicienilor, aşa că vreau să fiu mereu tânăr, ca să-mi pot iubi familia, pământul, ţara.
– Ce veți face când va sosi clipa aceea când cercetarea nu va mai fi prioritatea minţii dumneavoastră?
– Voltaire amintea de „recursul la grădină” când creaţia nu va mai fi pe primul loc în viaţa sa. În lipsa grădinii ca proprietate, rămâne iarba din jurul blocului, din parcuri şi, mai ales, cei doi nepoţi frumoşi, pe care îi creştem ca pe nişte stejari.
– Vor deveni cercetători?
– Vor aspira acolo unde simt că le este locul, destinul şi bucuria de a se exprima! Pentru ei trăiesc, dar nu vreau să trăiesc în locul lor, nu am acest drept!
– Vă mulţumesc pentru cafea, pentru timpul pe care l-aţi sacrificat pentru mine, domnule Nicolae Stănică!
– Nu mi-am sacrificat timpul, vi l-am dăruit, e cu totul altceva. Iar cafeaua aceasta, cu gust de copilărie, de adolescenţă şi de maturitate ne-a făcut bine amândurora.
Vine vremea să plec. Doamna Stănică, frumoasa zână care i-a întregit povestea vieţii fizicianului nostru, mă invită să-mi termin cafeaua. Nu mai pot, pentru că inima mea nu-mi mai permite să-i dăruiesc mai mult de două cafele pe zi. Le mulţumesc amândurora pentru primire şi pentru destăinuirile făcute. Îi îmbrăţişez. Simt căldura trupurilor şi sufletelor lor, ca pe nişte flăcări aducătoare de lumină.
Pornesc spre casă şi dintr-o dată îmi vin în minte versurile lui Octavian Goga, pe care ştiu că vrednicul nostru cercetător şi fizician, dar, mai ales, om, le iubeşte foarte mult:
De ce m-aţi dus de lângă voi,
De ce m-aţi dus de-acasă?
Să fi rămas fecior la plug,
Să fi rămas la coasă.
Atunci eu nu mai rătăceam
Pe-atâtea căi răzleţe,
Şi-aveaţi şi voi în curte-acum
Un stâlp la bătrâneţe.