Obișnuitul nu mă caracterizează. Mă plictisesc destul de des și de frică să nu mă scurg în lumea nimicului mă apuc de… căutat. Poate mi-am greșit meseria, poate cei de la FBI încă mă așteaptă și încă își doresc un omuleț care să le caute… orice.
Pasiunea de a scormoni am căpătat-o din… neant. Nu știu ce combinație genetică s-a produs, nu știu ale cui obiceiuri le-am căpătat, ideea e că membrii familei mele nu posedă această caracteristică, chiar din contră, aș putea spune.
Scormonitul are plusurile lui: afli informații, găsești lucruri sau persoane, capeți un soi de putere într-o lume în care majoritatea se feresc de ceea ce nu le prezintă interes. Treaba lor, nu știu ce pierd…
După o binemeritată pauză (și scormonitul își are limitele lui) m-am reapucat de treabă. Și nu pentru că mi-aș fi propus, ci pentru că mintea îmi tot fuge la anumiți oameni dintr-o altă viață cărora am uitat sau nu am avut curajul de a le face anumite mărturisiri. Ca să oprim mintea așa cum se cuvine, trebuie să găsim persoana…
La sfârșitul anului trecut, pe vremea când încă lucram într-un cămin de bătrâni din această mare capitală, mi s-a pus „pata” pe… o doamnă. În afară de un început de demență, ușor și ținut sub control de medicație, doamna făcea parte din categoria seniorilor activi din București. Era o persoană la vreo 70 – 80 de ani, care locuia singură și își petrecea timpul „călătorind” prin marea metropolă: pe la teatru, pe la operă, pe la muzeu, pe la o discuție cu vecinii de bloc. Cu toate astea, doamna C mai uita din când în când de medicație sau mai uita din când în când alte și alte lucruri, așa că fiica sa stabilită în Canada a decis la un moment dat că dânsa ar avea nevoie de supraveghere. Doamna C nu a fost încântată de ideea de a se stabili la un cămin de bătrâni, fiica a dorit să încerce, iar eu? Eu am fost fascinată de dânsa de când a apărut.
Mai mult ca sigur, oricine a stat printre copii, seniori sau bătrâni a ajuns la un moment dat la concluzia că îi place mai mult de un X din grupul cu care are contact zi de zi. E inevitabil. Cu toții avem la un moment dat un personaj preferat sau un prieten la care ținem puțin mai mult în comparație cu ceilalți. Cam așa s-a întâmplat și cu mine și doamna C. Dis-de-dimineață, era prima persoană pe care voiam să o văd la micul dejun, apoi prima persoană cu care îmi doream să povestesc, să stau pe canapea și să „bârfim de-ale tinereții”. Era și singura persoană care îmi vorbea despre relații, despre bărbații din viața ei, despre Canada, despre copii. Ce mai, era o doamnă haioasă, plină de viață și cu un suflet mare.
Articolul integral, în Revista Seniorul
