Apasă tasta Enter

Poveste despre Doamna C

Obișnuitul nu mă caracterizează. Mă plictisesc destul de des și de frică să nu mă scurg în lumea nimicului mă apuc de… căutat. Poate mi-am greșit meseria, poate cei de la FBI încă mă așteaptă și încă își doresc un omuleț care să le caute… orice.

Pasiunea de a scormoni am căpătat-o din… neant. Nu știu ce combinație genetică s-a produs, nu știu ale cui obiceiuri le-am căpătat, ideea e că membrii familei mele nu posedă această caracteristică, chiar din contră, aș putea spune.

Scormonitul are plusurile lui: afli informații, găsești lucruri sau persoane, capeți un soi de putere într-o lume în care majoritatea se feresc de ceea ce nu le prezintă interes. Treaba lor, nu știu ce pierd…

După o binemeritată pauză (și scormonitul își are limitele lui) m-am reapucat de treabă. Și nu pentru că mi-aș fi propus, ci pentru că mintea îmi tot fuge la anumiți oameni dintr-o altă viață cărora am uitat sau nu am avut curajul de a le face anumite mărturisiri. Ca să oprim mintea așa cum se cuvine, trebuie să găsim persoana…

La sfârșitul anului trecut, pe vremea când încă lucram într-un cămin de bătrâni din această mare capitală, mi s-a pus „pata” pe… o doamnă. În afară de un început de demență, ușor și ținut sub control de medicație, doamna făcea parte din categoria seniorilor activi din București. Era o persoană la vreo 70 – 80 de ani, care locuia singură și își petrecea timpul „călătorind” prin marea metropolă: pe la teatru, pe la operă, pe la muzeu, pe la o discuție cu vecinii de bloc. Cu toate astea, doamna C mai uita din când în când de medicație sau mai uita din când în când alte și alte lucruri, așa că fiica sa stabilită în Canada a decis la un moment dat că dânsa ar avea nevoie de supraveghere. Doamna C nu a fost încântată de ideea de a se stabili la un cămin de bătrâni, fiica a dorit să încerce, iar eu? Eu am fost fascinată de dânsa de când a apărut.

Mai mult ca sigur, oricine a stat printre copii, seniori sau bătrâni a ajuns la un moment dat la concluzia că îi place mai mult de un X din grupul cu care are contact zi de zi. E inevitabil. Cu toții avem la un moment dat un personaj preferat sau un prieten la care ținem puțin mai mult în comparație cu ceilalți. Cam așa s-a întâmplat și cu mine și doamna C. Dis-de-dimineață, era prima persoană pe care voiam să o văd la micul dejun, apoi prima persoană cu care îmi doream să povestesc, să stau pe canapea și să „bârfim de-ale tinereții”. Era și singura persoană care îmi vorbea despre relații, despre bărbații din viața ei, despre Canada, despre copii. Ce mai, era o doamnă haioasă, plină de viață și cu un suflet mare.

Articolul integral, în Revista Seniorul

No Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *