Există mirosuri care nu se uită. Mirosul de cozonac rumenit, scos din cuptor în Ajunul Crăciunului, este poate cel mai emoționant… E mirosul copilăriei și al bucuriei pe care o simțeai văzând mâinile bunicii frământând aluatul pe care mai apoi îl învelea cu un ștergar lăsându-l la dospit câteva ore.
Scriitoarea Tatiana Niculescu a reușit, în volumul ei apărut la Editura Humanitas (2024), să transforme această emoție într-o veritabilă istorie culturală a cozonacului românesc. „Delicioasa poveste a cozonacului românesc” e mai mult decât o carte despre gastronomie – este o meditație despre identitate, memorie și sacralitatea gesturilor cotidiene.
Cozonacul ca poveste de familie
Cartea începe cu o confesiune tandră: primul cozonac al autoarei, frământat în timpul pandemiei, a ieșit „de nemâncat”. Dar din acel eșec s-a născut curiozitatea: de ce cozonacul, această „pâine-prăjitură”, continuă să ne fascineze și astăzi, când se găsește peste tot, gata ambalat?
Răspunsul e țesut printre amintiri: bunica Dumitrana, meșteră iscusită în arta cozonacilor, și mătușa Raisa, refugiată din Basarabia, păstrează în gestul frământatului nu doar o rețetă, ci o întreagă lume pierdută. În casele lor, cozonacul era o formă de rezistență și de rugăciune, un ritual al iubirii tăcute și al apartenenței.
„Pentru aceste femei care-și pierduseră casele, poveștile cu cozonaci țineau loc de acasă”, scrie Tatiana Niculescu.
O istorie culturală cu parfum de vanilie
Dincolo de amintirea afectivă, cartea e și o investigație erudită în timp: de la aluaturile sacre ale Egiptului antic până la cofetăriile interbelice ale României.
Autoarea reconstituie etapele „europenizării gusturilor” și arată cum cozonacul, la început o pâine boierească rafinată, a devenit treptat „prăjitură etnică” și apoi simbol național.
Prima mențiune a cuvântului „cozonac” apare în 1841, în cartea de bucate a lui Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, unde desemna o pâine dulce cu lapte, unt și ouă – un semn al modernizării și al rafinamentului culinar. În paranteză fie spus, „Carte de bucate boiereşti, pentru prinţipurile şi regulile gătitului mâncărilor” (Iași, 1841) este, practic, prima carte de bucate tipărită în limba română, redactată într-un limbaj savuros, care îmbină gastronomia cu rafinamentul epocii.
Mai târziu, cozonacul trece de la mesele boierilor la mesele de sărbătoare ale tuturor, dar își păstrează un aer de taină și noblețe. În interviurile sale, Tatiana Niculescu observă că prepararea artizanală a cozonacului a fost, în comunism, o formă discretă de păstrare a memoriei și a demnității.
„Doamnă, nu cedez un ou!” – legenda lui Păstorel Teodoreanu
Unul dintre cele mai savuroase momente ale cărții este evocarea rețetei „extravagante” a lui Păstorel Teodoreanu, care cerea 50 de ouă la un kilogram de făină. Când gospodinele i-au reproșat că exagerează, el le-a răspuns în versuri:
„Deci, doamnă, nu cedez un ou,
Oricât aţi fi de alarmată,
Și vi se pare lucrul nou:
Reţeta mea-i adevărată.”
Această mică epigramă a rămas emblematică pentru spiritul ludic și rafinamentul gastronomic al lui Păstorel, dar și pentru ideea de perfecțiune meșteșugită pe care o exprimă cozonacul tradițional.
Una dintre cele mai frumoase idei din carte este legătura dintre mirosul de cozonac și memoria afectivă. Tatiana Niculescu evocă studii recente despre „marketingul olfactiv” și sugerează că aroma cozonacului are puterea de a evoca sentimentul de acasă, de siguranță și iubire.
„Nu e de mirare că mirosul e implicat profund și în alegerea partenerilor de viață, ca și când l-ai adulmeca pe omul potrivit intimității tale”, scrie autoarea.
Cozonacul – o prăjitură națională, o rugăciune domestică
De la simbolul boieresc la ritualul de familie, de la aluatul egiptean la mirosul din bucătăriile comuniste, cozonacul rămâne pâinea cu suflet a românilor.
În lumea grabei și a industrializării, frământatul lui e o formă de împotrivire: o chemare la răbdare, la comuniune și la dragoste.
Așa cum spunea bunica autoarei, „totul e să frămânți în liniște, cu răbdare, fără timp, ca atunci când iubești un om până-i iese la iveală sufletul împăcat”.
