Când ne-am întâlnit prima oară, la genul acela de întâlniri pe repede-înainte, eram reticentă, obosită și mă tot întrebam „Oare ce caut eu aici?”. Așa a apărut el. Între o înghițitură de Red Label și o privire aruncată fugitiv pe ecranul telefonului.
Mi-a povestit în același repede-înainte că lucra în sectorul ONG și că se ocupa de proiecte sociale…inovative. Instictiv am aruncat un „Pe bune?” în timp ce băutura îmi aluneca pe gât iar singura culoare pe care o mai percepeam era albastrul ochilor lui. Îmi amintesc și că mintea mea cea obosită plecase puțin atunci în astrologie. Nu știu de ce, nu știu de unde. Alunecasem atunci în revistele feminine și în articolele stupide cu semne multe de întrebare: Dacă el e Gemeni și tu Scorpion, vă potriviți? ; Cât de compatibili sunteți? Cum să faci dragoste cu un Săgetător? etc, etc, etc. În fine, mi-am revenit repede, am mai luat un whiskey (pentru că da, în 7 minute chiar poți să bei 100 ml de alcool) și i-am povestit că lucram într-un laborator de cercetare al unei mari companii farmaceutice, că eram cerebrală, tehnică dar și…sensibilă. Cunoșteam destul de bine sectorul ONG, cauzele sociale de renume, oamenii din spatele organizațiilor mari. Cunoșteam destul de bine…lucrurile.
Nu am rămas la cele 7 minute și asta nu pentru că aș fi ținut cont de compatibilitatea zodicală, de băuturile din acea seară sau de ONG, ci pentru că cedase ceva din mine. Ne-am reîntâlnit a doua sau a treia zi la cafea într-o după-amiază. Cumva, și nu știu de ce sau cum, eram nerăbdătoare. Ulterior, mi-am dat seama că eram nerăbdători. Totuși, de ce? Într-adevăr, iubeam oamenii care ajutau alți oameni, iubeam oamenii generoși, însă nerăbdarea de atunci, nu avea legătură cu aprecierea mea față de oamenii din social. Nerăbdarea de atunci se mirosea în aromă de tutun, în parfum de cafea și în albastrul mării.
M-a invitat într-o seară la el. Dacă tot îmi povestise cu atâta pasiune despre proiecte cu seniori, despre responsabilitate socială corporativă și alte minuni, m-am gândit să nu mai tac atât de mult. Așa că odată ajunsă în mansarda în care locuia, am început să mă fâțâi de colo – colo și să turui de-ale mele. Care erau ale mele? Compania farmaceutică, pastilele, inovarea. Iubeam inovarea, voiam mereu să inovez, adoram să descopăr lucruri, să transform lucruri, să fac mai bine, mai mult, mai….albastru. Vorbeam ce vorbeam și o mai dădeam în…albastru. Mă mai fâțâiam ce mă mai fâțâiam și realizam că mintea începuse din nou un proces de inovație. Ce inovam? Pe cine inovam? M-am oprit. L-am privit înțelegătoare și l-am întrebat șoptit: „Inovăm…dragostea?”
Din acea seară am alunecat într-un pattern albastru, aromatizat, pasional și deloc…cerebral. Doi și cu doi nu îmi mai dădeau patru, nopțile se transformaseră în zile, diminețile se preschimbaseră în culori. El tot încerca să inoveze: mobila, mâncarea, pereții. Era încântat de faptul că reușisem cumva să îi prind ideile.
Nu prea mai treceam pe acasă. Parcă nu mai aveam o casă, ci o mansardă. Parcă nu îmi mai doream să calculez atât de mult. Parcă rămăsesem prinsă între pereții capitonați cu suporturi de plută pentru pahare, între Fondul pentru Inovare Civică și pagini răsfirate printre așternuturi…inovatoare. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce mi se întâmpla sau ce ni se întâmpla.
După câteva luni pierdute în ciclicitatea unor șapte minute, mi-a făcut un cadou. După o zi în care lipsa exercițiului matematic din viața personală începuse să se resimtă în viața profesională, el mi-a mărturisit încântat că un finanțator îl anunțase că Seniorul.ro intrase pe lista de rezervă și că era totuși o victorie. Atunci m-am oprit din nou și l-am privit apăsat. Eram între un parcă aș plânge și un parcă aș urla. În acea noapte m-am dezbărcat de așternuturi și am răsfoit de una singură hârtiile din lista de rezervă. În dimineața următoare, mi-am dat voie să mai sorb puțin din albastrul celor șapte minute. Apoi m-am uitat spre el și brusc am început să calculez din nou. I-am mai spus doar atât: „Noi, pe cine inovăm?”
