Eu n-am pierdut niciodata nimic in viata asta (cu exceptia bunicilor si a tatalui meu), nimic ce ar fi meritat pastrat.
La capitolul „iubire”, am inceput cu una platonica.
Cica „dragostea platonică” este mentionata de 500 de ani (de la Platon, adica) este o iubire castă, dar pasională. In general, spunem despre o iubire că este platonică atunci când nu se poate consuma, materializa. Se exprimă intelectual si nu fizic. Acest tip de dragoste acordă mai multă importanță spiritului decat senzualității. Este forma cea mai pură și impecabilă a iubirii, fiind lipsită de sexualitate, iar Platon celebrul gânditor grec, spunea ca este cea mai pura, profunda menita sa aduca doua persoane mai aproape de înțelepciune .
In timpul Renașterii, amânarea actului sexual era un pas important în dobândirea egalității femeii cu bărbatul (spicuiri din Wikipedia, ca nu vreau sa ma credeti prea intelectula).
Sa revenim la iubirea mea platonica. Mi-a casunat pe un baiat frumos, destept, cu talent la cantat si pictat (si acum am pe usa fostei mele camere de fata, din casa mamei, un Isus pictat de el, in flacari!). Dar baiatul a zis „pas”, ca asa-i in viata reala.
Am trecut mai departe si nefiind Ofelia nu m-am dus la manastire, ci doar la biserica sa ma marit. M-am maritat, am facut impreuna un baiat, dar cum iubirea nu e vesnica, ba mai mult relatia poate deveni „toxica” am dat o fuga si la Tribunal, desi in Evanghelie zice: „deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă.”… o alta regula bisericeasca incalcata, un alt pacat de pus pe cantar… Satan/ Lucifer/ Uciga-l toaca o sa apar candva la voi si daca si voi aveti reguli cred ca o ne cam luam in coarne!
Au urmat iubiri din ura si cu ura, in dusmanie, iubiri-autopedeapsa, iubiri-ludice, fara reguli si fara scrupule… pana cand am zis: gata! Am facut-o si pe asta (si trebuie sa recunosc ca nu m-a ajutat prea mult. Respectul de sine e acelasi, am facut ce am simtit atunci si nu regret si nu ma dezic de nimic… asa ca nu ma puneti sa fac penitente, ca nu fac!)
„…am văzut o scenă la televizor, un bărbat îmbrăţişa o femeie. Până aici, nimic nou sub soare. Da, dar în momentul acela mi-am amintit până la cel mai mic detaliu ce înseamnă îmbrăţişarea unui bărbat drag. Parcă simţeam puterea braţelor lui, căldura și mirosul lui, dar mai cu seamă trăirea mea. Pentru un moment, mi-am simţit inima bătând tare, şi o imensă fericire m-a copleșit. Nu a fost dorinţă carnală, totul a fost la nivelul sufletului… Și tot în momentul acela am înţeles că nu pierdusem deloc tinereţea, numai că ea exista de acum în alt plan”. (articol din revista Seniorul.ro).
Nu m-am priceput sa caut cine e autoarea articolului, dar simt ca este o doamna… si mi-am zis: „asta e!” Voi inchide si eu cercul iubirilor mele frumos, cu o dragoste platonica si imposibila, „cea mai pura, profunda menita sa aduca doua persoane mai aproape de înțelepciune” (dupa Platon).
Am ales si personajul masculin, frumos, destept (ca nu-i suport pe aia de nu au toate vorbele la ei), sensibil, caruia ii place sa ofere bucurie altora, dar… (de ce trebuie sa existe mereu un „dar”?) este „workaholic”.
Nu-i bai, imi zic! Va fi o iubire platonica, unilaterala; dar iubirea nu ar trebui sa presupuna cu nici un chip prezenta suferintei, tristetii… si atunci mi-am amintit de:
„Nici nu pot nimic să-ți spun/ Pe curând sau rămas bun?/ Apăru, numai nu,/ La adio – tu.” (muzica: Vasile Seicaru; versuri: Adrian Paunescu).
