Ochii, tulburi de dureri nesfârșite, privesc scotocitor spre altă lume. În ei slabe lumini mărturisesc gândul: curiozitate, teamă, nerăbdare, speranță și mai cu seamă un soi de regret! Alternează: regret-teamă, regret-curiozitate, speranță-regret. Mai scânteiază a dezamăgire, milă și chiar lehamite. Peste toate astea, zâmbesc! Zâmbesc unei amintiri care vine și mângâie disperarea și neputința momentului…
Pentru că acum, Elena știe. Știe că a sosit acel timp când trecerea ei prin lumea asta s-a sfârșit. În piept, inima luptă cu toată puterea să-i mai dăruiască o zi, o oră sau poate o clipă de viață… Știe inima că nu mai poate trudi mult. Știu și toate celelalte organe vitale că-s la capătul călătoriei, dar încă se descurcă cum pot până când… Nu se știe până când! Muncesc și ele în așteptarea marii odihne! Doar rinichii au abandonat lupta. Ei sunt morți. Dializa le ține locul, prelungind artificial o viață plină de spaime și chinuri.
Oftează. De ceva vreme e singurul lucru care-i reușește! În lumea ei de himere se află acasă. E singură-n casă și fiecare lucrușor pe care-l zărește se roagă de ea să nu plece! Să nu le părăsească… Ele, lucrușoarele, sunt copilașii ei și ai lui Costică… Acum, sunt doar ale ei, deoarece Costică s-a dus… Aaa! Nuu… n-a murit! Doar s-a dus. Și-a găsit o „muză” tânără, cu ochii verzi ca balta, picioare până-n gât, slabă băț, sănătoasă tun și uscată de săracă, ca o piatră seacă în zi de arșiță! Arșiță era și fătuca! Sahară însetată de viață și petreceri, „muza” a secat rapid bijuterii de familie, conturile din bănci și a găsit că nu-i rău să-l ia și pe Costică cu totul.
Costică era o presă de făcut bani! Era pictor. Dar nu un oarecare pictoraș ce se străduie să urce pe scara șansei. Nu! El era un răsfățat al harului. Tot ce picta, tot ce prezenta avea un succes nebun, pe care uneori nici el nu-l înțelegea! Operele sale erau expuse în țară dar, curios, mult mai apreciate în străinătate! De aici, comenzi, cumpărători excentrici care erau dispuși să ofere oricât, pentru a se putea lăuda că au reușit să pună mâna pe-un Costaș Frunzeti, dar i se spunea „Pepe”, așa un nume de artist! Ce-i aia Costică? Renumele îi preceda numele și sumele depuse-n bănci creșteau direct proporțional cu el. E drept că lucrările sale erau superbe. Erau minunate da, dar și alții din breaslă aveau lucrări de excepție, însă nu reușeau să se facă văzuți. Nedrept desigur, dar fiecare cu norocul lui, iar Costică avea noroc cu carul!
Cum spuneam, Costică (Pepe) fiind dus să-și trăiască viața în bucurii și dezmierdări plătite pe măsura calității prestației (fiindcă juna știa meserie, și mai știa și ce pierde dacă-l pierde pe Costică!), aștepta clipa! Închide ochii, pune mâinile pe piept și încearcă să-și închipuie cum o să arate-n sicriu. Se vede îmbrăcată cu rochia albă țesută cu fir argintiu. Firește, oftează aducerii aminte: Nu o îmbrăcase încă! O ținea în garderobă de aproape 40 de ani! Păstrată cu grijă. Cu evlavie, ură dragoste, regret, dar păstrată. Dacă nu i-a fost de folos, măcar să fie de aducere aminte și învățare de minte… Fusese lucrată de Clara. O prietenă. Singură, văduvă, ducea o viață modestă, că… „la umbra acului nu faci avere!”… Nu-și găsea un rost așa cum își dorea ea, poate din cauza unui mic defect la ochiul drept! Și unul mai măricel la piciorul stâng… Un accident de mașină i-a lăsat amintiri de neuitat și a luat de lângă ea un om bun… Dar a scăpat cu viață. Se apropiase de Elena care era cam de-o vârstă cu ea. Se înțelegeau, se îndrăgeau chiar. Logodna Elenei i-a răsucit săbii de amintiri în inimă. Nici n-a vrut să audă că altcineva îi va lucra rochia de mireasă! S-a apucat de treabă cu dragoste și emoții! Mari! Și pusese în truda ei toată priceperea și gândurile bune. Clara nu-l cunoscuse încă pe Pepe. Știa însă totul despre el din povestirile Elenei. Îl îndrăgea pentru că o făcea pe amica ei fericită. Rochia a lucrat-o cu gândul mai mult la Pepe decât la Elena! Dorea din tot sufletul să-l uimească. De ce? Nu-și punea întrebări. Voia și gata! Era convinsă că dacă Elena va arăta ca o zână în acea rochie, el, Pepe va avea un gând de prețuire și pentru cea care a făcut minunea. Elena vede chipul Clarei aplecat asupra materialului diafan și un fior rece trece peste ea. Oftează. Mai vede chipul lui Pepe în clipa în care le-a făcut în sfârșit cunoștință… Alt fior, alt oftat. A știut chiar din acel moment că nu va fi niciodată mireasa lui Pepe… N-a fost. A fost Clara. O lacrimă se strecoară parșiv printre gene. O arsură în piept îi spune că emoțiile îi fac rău. Trebuie să le evite. Așa i-a spus medicul. Să evite emoțiile, pentru că inima ei fragilă poate să cedeze în orice clipă… Și? Să cedeze odată și să se termine coșmarul… Gândul se întoarce la rochie. Era cu adevărat superbă. O să arate bine în minunea aceea de rochie când… Și ce? Dacă o să fie moartă trebuie să arate și rău?! Vrea să se ducă la șifonier să o scoată la lumină, să o mângâie, să se bucure de frumusețea ei. Cu greu se coboară din pat și o pornește clătinat spre ușă. O infirmieră o vede, se crucește, și-o ia la zor:
– Unde te duci, mândro? Treci în pat că pici pe-aci și dau de dracu’ cu tine!
– Mă duc, puiule, să scot rochia aia de mireasă… Vreau s-o mai văd. Vreau să văd dacă-mi mai vine!
– Doamne iartă-mă! La șifonier?! Păi unde ești tu, mamaie? Tu nu vezi că nu ești acasă la tine?
– Cum nu-s acasă? Păi atunci unde-s?
– La spital, Doamne iartă-mă! Treci în pat că te vede vreo asistentă și mă lași fără servici…
Cu ochii perie febril pereții, paturile, geamul fără perdea… Da, ceva nu-i a bună. Probabil, nu-i acasă! Eiii… Da! E la… spital!
