Manierele încotro?

Duminică dimineața. În jur de ora 9. Aștept autobuzul ca să merg la Bookfest, ultima zi a târgului de vară de la Romexpo. După mai bine de jumătate de oră, pentru că asta e regula de weekend în București, vine, în sfârșit, și urc în aglomerație, normală însă, pentru că lumea este dinamică indiferent de ziua săptămânii, iar RATB-ul își tratează clienții cu aceeași nepăsare dintotdeauna. Mă așez undeva pe la mijlocul autobuzului, cu fața spre cele patru locuri cu prioritate.

O scenă care se desfășura în spatele meu mi-a atras mai întâi atenția, apoi interesul, după aceea mirarea, ba chiar un fel de semirevoltă și, în final, m-am hotărât să o consemnez. O tânără a cărei vârstă am apreciat-o ca fiind 15-16 ani era însoțită de bunicul ei, un domn care să fi avut în jur de 65-70 de ani. Pe parcursul a câteva stații, de câte ori oprea autobuzul, tânăra ochea un loc rămas liber și se repezea cumva să-l ocupe. Pentru că nu reușea, bunicul o „consola” spunându-i pe un ton ironico-disprețuitor: „N-ai nici o șansă, se găsește întotdeauna cineva înaintea ta care să ocupe locul! Sunt prea mulți doritori.” Tânăra, profund nemulțumită, bombănea și aștepta următoarea oprire. În cele din urmă, reușește să se așeze pe un scaun liber, exact pe unul dintre locurile cu prioritate. Într-un autobuz plin de oameni dintre care unii în vârstă, am fost extrem de mirată să văd o fată instalată pe unul dintre acele scaune, dar m-am gândit că poate nu se simte bine. Uitându-mă de acum mai cu atenție la ea, pentru că eram față-n față, mi-am dat seama că nu era vorba de vreo indispoziție, mai ales că fata era veselă, vorbea cu bunicul venit și el în apropiere, dar care stătea în picioare, la distanță de vreo două scaune și aproape imediat și-a scos smartphone-ul, și-a pus căștile și a început să butoneze fericită. Când se elibera un loc în jur, își scotea una dintre căști și îi striga bunicului să se ducă repede să se așeze acolo. Eram cam nedumerită și mă întrebam de ce oare nu se așezase bunicul de prima dată pe scaunul de la locuri cu prioritate, și se așezase ea în viteză… Cu alte cuvinte cum e posibil ca o adolescentă să nu-și respecte bunicul cu care se pare că avea o relație armonioasă din moment ce plecaseră împreună de acasă într-o zi de duminică, să nu fie atentă la nevoile vârstei lui, să uite de bunele maniere sau de bunele obiceiuri care spun că mai întâi stau jos oamenii în vârstă, apoi tinerii, mai întâi femeile, apoi bărbații… Dacă te uitai la ea părea o tânără educată, liniștită, serioasă… Dacă îi observai mai atent acțiunile și comportamentul nu mai aveai aceeași impresie și nu puteai să treci cu vederea că emana răsfăț, capricii, nepăsare și lipsă de respect și de politețe față de cei din jur (rude sau nu). Ce respect? Ce politețe? M-a uimit și nepăsarea bunicului față de acest aspect și faptul că i-a încurajat acest tip de comportament. Probabil că el considera acest lucru un gest de iubire, de alint din partea lui. Bunicul părea în slujba nepoatei sau, mai bine spus, era unicul lui job.

Scena de acum mi-a adus pe ecranul minții o întâmplare de o claritate incredibilă, de pe vremea când aveam 7-8 ani. Mă aflam într-un tramvai lejer, adică neaglomerat, stăteam pe un scaun împreună cu verișoara mea (de fapt una în spatele celeilalte) și, la un moment dat, apare de nicăieri parcă o doamnă care ne ridică de pe scaune într-o manieră nu tocmai politicoasă, sub motivul că, în mijloacele de transport, trebuie să stea jos oamenii mari, nu copiii, iar să oferi un scaun unui om mai în vârstă era o obligație din partea unui copil. Mamele noastre, care ne însoțeau, nu au intervenit în favoarea noastră, ci în sprijinul doamnei, cerându-ne și ele să ne ridicăm, cu argumentul că așa e frumos, ceea ce am și făcut. Întorcându-mă la acea scenă cu mintea de acum, îmi dau seama că acest lucru este discutabil. Nu sunt de acord cu ridicarea de pe scaun a nimănui într-o manieră agresivă într-un mijloc de transport gol de parcă un copil n-ar avea voie să stea jos, dar sunt de acord cu faptul că atunci când ești tânăr, stai jos și vezi pe cineva mai în vârstă în picioare e un gest frumos, care ține de bunele maniere, să te ridici și să-l inviți pe acesta să ia loc. Să însoțești acest gest de un zâmbet e și mai frumos! Cu atât mai mult când cel mai în vârstă ți-e rudă sau cunoștință. Este un semn de mare respect, de educație și de civilizație să acționezi așa, iar acest lucru se învață în casă, încă din primii ani de viață.

Revenind acum în prezent, când să cobor din autobuz, altă scenă impresionantă, la polul opus însă: O persoană de origine niponă sau chineză, care părea tot adolescentă, stătea pe un scaun lângă una din ușile de la mijlocul autobuzului. La un moment dat, urcă un domn în vârstă, iar fata se ridică imediat și îi oferă locul, adresându-i totodată un zâmbet extrem de cald, prietenos, de o mare modestie. Domnul s-a așezat mirat, pentru că nu se aștepta, mulțumindu-i. Politețea și amabilitatea de care a dat dovadă o tânără care era atât de evident din altă parte a lumii mi-a transmis inclusiv mie, un martor mut, un sentiment de simpatie, de bucurie, de bună dispoziție, de normalitate. Îmi venea să o felicit! N-aș vrea să afirm că politețea aparține altora și în nici un caz românilor, sau că toți românii sunt la fel ca tânăra care nu putea să butoneze smartphone-ul decât stând jos, pe un scaun prioritar, într-un autobuz aglomerat, în slujba atotputernicului internet (deși mărturisesc că am fost martoră la foarte multe scene de impolitețe în mijloacele de transport sau pe străzile din București)… Vreau doar să spun că fiecare ar trebui să fie responsabil de acțiunile lui, să fie mai atent cum face ce face, să se conecteze mai mult la ce este în jur, că noi toți ar trebui să fim conștienți că acestea îi influențează pe cei de lângă noi, că le schimbă dispoziția, că politețea nu costă nimic (dar cumpără orice!, conform unui proverb), că ea merge mai departe, iar acolo unde nu există se poate recupera sau învăța. Oricând!

Aș vrea să mai adaug că noi, părinții de astăzi, foștii copii de ieri, ar fi bine să-i învățăm pe copiii noștri (actualii nepoți ca fata însoțită de bunic) gesturile simple de politețe și respect, pentru că ei sunt responsabilitatea noastră, sunt oglinda noastră și sunt produsul nivelului de maniere al adulților din jur. Doar astfel, învățând unii de la alții, cei mai mulți dintre noi vom reuși să dăm dovadă de simț al bunelor maniere, pentru că tot se vorbește astăzi foarte mult despre ele, dar se aplică atât de puțin. Aproape totul se întâmplă la nivel teoretic, toți știm cum e bine, dar puțini le punem în practică. Probabil că atunci când e vorba de aplicat, acestea sunt considerate perimate, învechite, desuete, plictisitoare, uneori inutile, un concept din secolul al nouăsprezecelea. Ar fi bine să le considerăm fără vârstă (le putem schimba denumirea dacă ne-ar inspira mai mult să le folosim!) și foarte utile, iar noi toți, de toate vârstele, să ne punem în slujba respectului, a politeții, a stimei de sine și a amabilității!