Apasă tasta Enter

Cine îngrijește bătrânii

Unii ştiu deja, iar alţii vor afla acum, că sunt psiholog într-un cămin de bătrâni de aproape 6 ani. Nu a fost o alegere personală, dar am început să înţeleg că uneori destinul ne rezervă tot felul de surprize şi, chiar dacă iniţial mai strâmbăm din nas, de multe ori se dovedeşte că a fost poate cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla.

Ei bine, lucrând eu acolo zi de zi cu bătrâneii mei, am constatat că imediat după internare apare o decompensare a stării psiho-fizice. Uneori, ea este atât de puternică, încât poate fi fatală. Miile de ore de discuţii cu ei mi-au întărit ideea, de altfel uşor sesizabilă, că ceea ce îi doboară, şi la propriu, şi la figurat, este gândul că sunt abandonaţi de către propriii copii (pentru că ponderea celor care au copii este net superioară celor fără), că aceştia refuză să-i îngrijească, că i-au aruncat ca pe o măsea stricată atunci când nu au mai fost buni să-i ajute, că s-au lepădat, s-au descotorosit de ei în felul acesta inuman. Copiii pentru care, desigur, s-au sacrificat toată viaţa.

Până la un punct, pot să înţeleg trauma abandonului şi efectele ei (mai ales că am debutat ca psiholog acum mai bine de 10 ani, într-un centru de plasament, aşa că am văzut „la cald” cum stă treaba), însă ceea ce nu pot să înţeleg este pretenţia îngrijirii necondiţionate. Este ceva ce nu mi se leagă în ideea asta. Aşa că am încercat să văd cât de firească, naturală, cât de în legea firii este acest demers al îngrijirii bătrânilor de către succesori.

Am început să privesc natura şi să mă întreb. Îmi place încă să-mi acord răgazul interogării, al demersului logic, al desfătării în planul gândirii. Am încercat să înţeleg (nu pretind că mi-a şi reuşit) cum, de unde a apărut acest comportament uman, care-i sunt sursele şi cât de firesc este el evoluţiei noastre.

Uitându-mă în jurul meu, am realizat că niciuna dintre speciile de animale care ne înconjoară nu-şi îngrijeşte bătrânii. Că vrăbiuţa, după ce-şi cloceşte puii, stă pe ouă nemişcată ore în şir, apoi îi apără de pericole, le dă în cioc să mănânce săptămâni de-a rândul (să fie asta un sacrificiu al vieţii personale?), îi învaţă să zboare şi… PA! S-a rupt legătura. Face asta în fiecare an şi nicio vrăbiuţă nu-şi caută puii după 10 ani, când nu mai poate zbura pe distanţe lungi, să le scoată ochii că i-a îngrijit şi că ar trebui să se simtă şi ei acuma şi să o îngrijească. Acelaşi lucru îl face şi porcul, şi vaca, şi căţelul, dar şi lupul, vulpea şi viezurele!

Sigur că noi suntem fiinţe civilizate şi avem multe comportamente diferite. Nu ne comparăm cu vrăbiuţa. Ştiu că se consideră cultul morţilor ca fiind o etapă civilizatoare, cea mai veche formă de religie, un salt al conştiinţei pentru că omul a realizat că moare, că e efemer şi atunci a dezvoltat ritualuri legate de moarte, care au forme diverse, şi totuşi un sâmbure comun, în funcţie de evoluţia religiilor. Ştiu că noi, oamenii, considerăm că animalele nu au conştiinţa propriei vremelnicii, deşi iată că elefanţii, spre exemplu, au un cimitir şi au comportamente specifice atunci când se află într-un astfel de loc.

Cu toate acestea, personal nu consider ca evolutivă, nu o văd ca pe un comportament matur şi adaptativ această exigenţă, impunere, pretenţie faţă de succesori. Cred că este mai de grabă un comportament de deresponsabilizare, egoist şi clar generator de suferinţă. Atunci când cred că mi se cuvine, trăiesc frustrarea că nu primesc. Nu cred că ni se cuvine! Poate fi lăudabilă sau nu iniţiativa de a-ţi îngriji părinţii (mai ales că preceptele creştine propăvăduiesc asta), dar este totuşi o alegere, nu un „trebuie”.

Atunci când faci un copil, este o decizie unilaterală, pentru că acesta nu poate decide. Evident că a face un copil înseamnă, în cele mai fericite cazuri, şi asumarea responsabilităţii de a-l matura. Dar odată „aruncat din cuib”, el îşi începe un drum personal, ducând specia mai departe prin copiii săi. Dacă ciclul n-ar continua cu reproducerea speciei, ci cu îngrijirea predecesorilor, probabil că specia umană n-ar fi supravieţuit.

Ceea ce mi se pare civilizator însă este găsirea unei soluţii, la nivel social, pentru această etapă de vârstă. Aşa cum este civilizator ca la vârsta de 7 ani copiii să înceapă şcoala, adică societatea a oferit această soluţie pentru această etapă de vârstă, fără ca aceasta să însemne că familia şi-a abandonat copilul, ci doar i-a oferit ceea ce societatea a gândit ca fiind în beneficiul lui, tot aşa, la polul opus al vârstei, societatea ar trebui să gândească o soluţie respectabilă. În acest sens, ideea de cămin de bătrâni, în care să adaptez mediul nevoilor lor personalizate, mi se pare cert mai evolutiv ca modalitate existenţială decât îngrijirea bătrânului în familie, unde începe să devină o adevărată provocare. De la un moment dat, nevoile bătrânului nu mai pot fi compatibile cu stilul de viaţă al unei familii, iar acesta este un adevăr greu digerabil.

Ştiu că pot părea poate prea dură şi mă aştept la comentarii în acest sens. Vorbesc însă din miezul problemei şi poate că aşa cum ne proiectăm cariera, viaţa de familie, nu ar fi rău să ne creionăm şi ce vom face după finalizarea carierei, după ieşirea din tăvălugul cotidian şi poate că un stil de viaţă lejer şi adaptat noilor noastre nevoi ar putea să fie o soluţie cel puţin onorabilă. Este responsabilitatea noastră nu numai cum trăim, ci şi cum alegem să ne luăm rămas bun de la viaţă!

Articol publicat în august 2014 pe blogul autoarei – Fericiți cei ce comunică

 Explicație foto: Centrul pentru persoane vârstnice „Floare roșie” (protectiacopilului6.ro)

No Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *