Una dintre cele mai chinuitoare întrebări de pe lumea asta este „de ce?”. De ce m-a înșelat? De ce m-a părăsit? De ce a trebuit să se întâmple acum? De ce nu vrea să înțeleagă? De ce a plecat așa devreme dintre noi? De ce eu? De ce nu eu? De ce celălalt? De ce mi-a spus? De ce nu mi-a spus? De ce mi-a făcut asta? De ce nu a făcut asta? Întrebări care se-nvârt neobosit prin mintea noastră și care, fără poate să conștientizăm, ne consumă incredibil de mult.
Oamenii se contorsionează de dinăuntru în jurul cârligului de la semnul întrebării, se îndoaie emoțional, îmbrăcând această întrebare cu tot ce pot ei să emane ca suferință. Universul pare să se fi prăbușit și singura ancoră care crezi că te mai poate salva este răspunsul la întrebarea: „dar de ce?”
Am întâlnit atât de multe persoane absolut blocate în acest „de ce?”, oameni frumoși care au renunțat la ei înșiși sau la ceilalți, care și-au închis viața (și în sens fizic, dar și emoțional) în închisoarea prea strâmtă și prea îngustă a minții, care au rămas aproape criogenați în această întrebare. Viața lor a fost înainte de acest „de ce?”, iar viața lor doar se târâie anevoios după. Oameni care au pierdut ani de zile, care au ratat întâlniri atât de frumoase, care și-au suspendat existența neputând să înțeleagă, să integreze ceea ce li s-a întâmplat.
Asta vorbește, pe de o parte, despre o slabă capacitate de reziliență, despre fixarea în niște convingeri la care nu poți să renunți, despre incapacitatea de a trece dincolo de tine. Este aproape o formă egoistă de a te raporta la viață, pretinzându-i că nu se poate desfășura decât în propriile tale limite. Că oamenii nu pot fi decât așa cum ai fost tu cu ei sau așa cum îți imaginezi tu că ar trebui să fie. Ei bine, viața este mult mai creativă și imprevizibilă. Dar dacă nu ar fi așa, ce plictiseală!
Pe de altă parte, oamenii încă mai trăiesc cu iluzia că ceilalți oameni fac lucrurile special pentru a-i răni, că ceilalți stau și petrec ore lungi gândindu-se cum să-i mai chinuie. Sigur, nu contest că există și astfel de momente, așa cum există și oameni cu patologii, dar în marea majoritate a situațiilor oamenii reacționează nătâng pentru a se proteja ei înșiși de suferință, pentru a-și împlini (uneori chiar așa șui și anevoios) propriile nevoi, propriile neliniști, propriile tristeți și neîmpliniri. Nu o fac pentru a răni pe cineva, ci din teama de a nu mai fi răniți ei înșiși. Uneori nici măcar ei nu știu de ce au făcut ce au făcut, prin urmare cum ți-ar putea răspunde ție la întrebare? Suntem ființe slabe și influențabile, ne aruncăm în povești al căror sens și repercusiuni nici nu ni-l imaginăm, facem acțiuni care pot avea la bază chiar o intenție bună, dar care ies prost, spunem lucruri ca să dea bine la ego, iar când vedem cam ce a ieșit… ne cam sperie chestiunea.
Prin urmare, nu mai căuta răspunsuri, pentru că nu răspunsul la această întrebare te va liniști, deși știu că tu crezi asta. Nu mai căuta în dreapta și-n stânga prin cărți, teorii filosofice, prieteni ciudați sau terapeuți dubioși. Ți-l voi da eu acum, scutindu-te de multă risipă energetico-financiară: răspunsul la întrebarea „de ce” este „nu știu”! Și nimeni nu știe. Nici măcar cel care a făcut tâmpenia. Fiecare își dă cu presupusul pe nivelul lui de informații și competențe intelectuale, dar adevărul este că nu știe!
Dar nu dispera! Lucrurile nu sunt pierdute. Calea nu este răspunsul la întrebarea „de ce?”. Nu contează de ce, și în fond, dacă celălalt a ales să facă (sau să nu facă) ceea ce a făcut, este responsabilitatea lui. Motivele pentru care el/ea a făcut ce a făcut îi aparțin lui/ei – în cazul fericit în care le conștientizează. Responsabilitatea ta însă nu este să-i înțelegi motivele, ci să vezi ce faci tu cu ceea ce s-a întâmplat, să-ți asumi consecințele, să accepți că s-a întâmplat ceva ce nu-ți place, nu doreai, nu te așteptai să se întâmple vreodată, să te întrebi ce contribuție ai avut și tu la deznodământul nefericit, iar apoi să iei deciziile de care ai nevoie pentru a merge mai departe.
Da, te-a înșelat (din motive care îi aparțin) – ce faci? Jelești următorii 20 de ani și te întrebi „de ce?” sau mergi mai departe? Da, a ales să plece – ce faci? Te întrebi „de ce?” în fiecare zi și noapte sau începi să vezi ce alte opțiuni ai? Da, nu a fost deloc ok ceea ce s-a întâmplat – ce faci? Te lași urâțit de povestea asta sau o lași să se așeze nițel în tine, iar apoi, șlefuit binișor de încă o încercare, pornești senin mai departe?
Mai mult, am văzut și situația în care oamenii au primit răspunsul mult dorit, dar el a durut mai tare decât necunoașterea lui. Așa că poate uneori că este mai bine să nu știi răspunsurile pe care nu ești pregătit să le afli.
Articol publicat pe blogul autoarei – Fericiți cei ce comunică
