A fost o vreme in care gasirea semnului exclamarii (!) pe tastatura PC-ului era cu adevarat o provocare; nu stiu de ce laptopul mi s-a parut mai prietenos, sau abilitatile mele de utilizator in ale tehnologiei s-au dezvoltat prin exercitiu. Si in acest domeniu am avut noroc de profesori buni. Primul mi-a spus: „Curaj, apasa pe orice, nu strici nimic! Numai cafea sa nu versi pe tastatura“; altul (fiul meu in varsta de 16 ani pe atunci) a aplicat metoda aruncatului in apa, ca sa invat sa inot pe cont propriu, prin evitarea inecului. Adica, m-a lasat balta cu inscrierea pacientilor intr-o baza de date, cu nume, prenume, CNP, pe care noi, medicii de familie, am creat-o singuri (cred ca am fost primii si nu m-ar mira sa aflu ca pana si evidenta populatiei s-a folosit de database-ul nostru).
Pana la urma, am invatat sa fiu „utilizator” de tech(nologie) fara a face atac de panica la fiecare pas, ba am ajuns la superioritatea de a sti 2 metode de a remedia singura un blocaj in functionalitatea unui program sub care lucrez: 1. restartez calculatorul (laptopul, imprimanta); 2. scot dispozitivele din priza! (asta e deja gestul final). Abia dupa urmeaza „suna un prieten”.
Cu Internetul a fost la fel, o calatorie initiatica, de la dial-up (doamneee, ce sunete scotea pana se conecta), pana la netul actual (la cel „la purtator”, prin smartmobil, m-am oprit voluntar, refuzandu-l inca de la inceput); de la messanger, la skype, apoi la facebook… dupa care lucrurile s-au rostogolit, au inceput sa se arda etape; sau pur si simplu cu varsta mi-a scazut gradul de toleranta la schimbare de dragul schimbarii. Si am ajuns in faza de senior utilizator de tehnologie, ceea ce nu-i rau, dar „nici mirobolant din cale afara nu e”. Sa ma explic:
Daca dadea peste mine trenul schimbarii tehnologice din frageda pruncie, poate ca eram mai impacata, mai aplicata, mai independenta fata de „metrul etalon” la care tot simt nevoia sa ma intorc ca la un punct de reper. As fi fost impacata (poate) cu referatele luate de pe net, cu romanele necitite si parerile altora despre ele luate ca adevaruri absolute. As fi graseiat si eu pretios „Dar e adevarat! Scrie pe net!” si nu m-ar fi deranjat stupizenia afirmatiei (nu mi s-ar fi nascut instantaneu in minte legaturi de genul „crede si nu cerceta”, „ceea ce nu stim nu exista” si contra-replicile, dezbatutul contra-argumentelor in minte sau cu un interlocutor real).
Pare ca timpul se tot comprima pentru cei tineri, pana la reducerea lui la multimea vida si nu pricep de ce. Ce fac ei cu timpul lor de nu le mai ajunge sa mearga in parc si fug bezmetic pe strada, fara sa se uite unde calca, pe cine lovesc, pe cine ignora. Iar asta imi aduce aminte de o idee dezbatuta la o ora de filozofie (nu cea despre marxism, desigur): copacul pe care il privesti exista! Ce se intampla cu copacul caruia ii intorci spatele? Continua el sa fie si dincolo de alegerea ta de a te intoarce cu spatele? (cred ca era de fapt o ora de literatura, cu dezbatere a unei opere filozofice – nu de alta, dar filozofia, ca si psihologia, erau prohibite si ca urmare „consumate” pe ascuns si cu fiori dulci de vinovatie).
Cum fac tinerii de dau like-uri la foc automat, fara a incerca sa inteleaga, sa dezbata in interiorul lor, sa polemizeze, sa gandeasca personal? Citeam (nastrusnic narav, nu?) pe net, desigur, o parere a unui tanar despre o carte. „Acuzele” aduse cartii erau: prea lunga si deci se pierde rapid interesul cititorului! Nu are mesaj motivational clar!
Mi s-a parut definitoriu si m-a motivat sa trec la comics books! (glumesc, am depasit faza revistelor Pif si Rahan; prefer sa vad doar filmele marca MARVEL, al caror fan declarat sunt).
Eu pot sa sustin, ca pe o axioma, teoria relativitatii a lui Einstein: o simt in oase, in partea profunda a fiintei mele, numai sa nu ma puneti sa va si demonstrez ca timpul meu, relativ sau nu, e mai lung decat cel al tinerilor care cu castile pe urechi afirma cu plictis „Afara ninge”, iar raspunsul de la celalalt capat al realitatii virtuale este „Da-mi un link”.
Eu am timp sa sap intrebari, sa caut sensuri, nu neaparat sa descopar adevaruri, dar macar sa am senzatia ca nu-mi irosesc existenta intr-o bucla temporala in care apartin unui popor vegetal in asteptarea desfrunzirii. Nici macar de revolta nu mai am chef, ca doar „Cine-a vazut vreodata/ Un copac revoltandu-se? “ – vreau doar sa inteleg, ca sa pot merge mai departe. Vreau sa inteleg nevoia de like, nevoia de share – pana si pe Madalin Istrate (VICE) simt nevoia sa-l inteleg (avertisment celor care-i cautati profilul si articolele despre muzica trap: nu va enervati si nu o luati personal cand va eticheteaza pe voi sau muzica pe care o ascultati „basita”, nici cand se indoieste de starea de igiena a tricoului vostru de rocker; trageti aer adanc in piept sau luati un xanax, oricum cica e la moda in SUA , in randul tinerilor devoratori de trap). Pe duduia Emy Alupei si „versurile” susurate de dansa in melodia Hannah Montana chiar ca nu am inteles-o, mai exact „am clacat” si m-am „decolorat ca si clorul” – am apreciat insa evitarea cacofoniei desi in detrimentul adevarului stiintific: clorul nu am auzit sa se decoloreze, el pe el! (ma rog, poate fi o licenta poetica impusa de necesitatea obtinerii rimei, dar pana si aceasta lipseste cu desavarsire). Abunda insa cuvintele triviale, banate pe ici pe colo cu * fara a se pierde intelesul ( adica nu trebuie sa faci un efort prea mare sa te prinzi de pornografie ).
Asta vreau sa inteleg: nevoia de trivial, de continut pornografic, nevoia de laturi la tinerii care trec pe langa mine ca pe langa un copac. Pentru ca, parafrazandu-l pe Lapusneanu (asta da licenta poetica!): Daca voi nu ma vedeti, eu va vad!
Si daca am ajuns, cand eram de varsta voastra, sa-i recit bunicii mele din Urmuz (lucru care o amuza teribil, mai ales morala la Cronicari, „Pelicanul sau babita”), si daca am ajuns deunazi sa-i copiez rasul citind un anunt in Piata Obor, „Nu ne intrebati din ce sunt ouale, ca nu stim”, macar sa inteleg de ce alegem sa ne intoarcem spatele doar doar, macar filozofic vorbind, cel lasat in urma privirii noastre va inceta sa existe.
Si totusi ne incapatanam sa fim, impreuna sau separat, impartind acelasi spatiu finit ca o insula. Si cred ca fie tineri, fie batrani trebuie sa invatam sa nu impartim o insula de singuratate, ci un teritoriu limitat, dar nu si necesar pustiit de lipsa acceptarii prin intelegere.
