Port cu mine un ghiozdan cu semne de întrebare, de când îmi amintesc. Nu l-am cerut, nu mi l-am dorit, ci mi-a fost dăruit de univers. M-am debarsat de el de mii de ori: l-am aruncat în ape tulburi, l-am tăiat în mii de bucățele, l-am donat. Am încercat orice să îl fac să dispară. Nu am reușit. Cu timpul el s-a îngreunat, mi-a mâncat ani din viață și clipe memorabile. Cu toate astea, l-am păstrat.
A fost o vreme în care încercarea de a găsi răspusuri la întrebări infantile era o adevărată provocare. Nu am crescut cu internetul, cu telefonul mobil în buzunar sau cu tableta aruncată pe vreun birou, așa că eram nevoită să ies din casă, să mă lovesc de trecători, să citesc povești care mai de care mai de neînțeles și să mă întreb de una singură dacă ceea ce există în jurul meu, chiar există.
Până la urmă am învățat să fiu utilizator al vieții de zi cu zi, așa, întrebându-mă la orice pas De ce? și încecând să îmi ofer singură răspunsuri. Depășind perioada adolescenței în care da, recunosc, am crescut cu telefonul mobil, dar pe post de mașină de scris, și am butonat tastatura alba și veche a unui calculator, în căutare de floricele, am depășit și căutarea răspunsului la întrebarea Cum de eu sunt eu și nu altcineva? Am reușit chiar să mă afund într-o lume ușor de judecat de adulți și ușor de admirat de cei care nu își puseseră vreodată întrebări și nu căutaseră vreodată răspunsuri.
Internetul nu m-a ajutat să… dau muzica interioară mai tare, nu m-a salvat de la întrebări, nu m-a învățat pe unde să traversez și cel mai important, nu m-a legănat în fragedă pruncie. Poate pentru că l-am avut destul de târziu și am învățat abia pe la 13 ani ce înseamnă Yahoo și Internet Explorer. În lumea mea oricum nu era loc și de el. În lumea mea a început să existe sintagma connection established (conexiune stabilită) din necesitatea de a căuta o hartă a României, un concert și o oră la care pleacă primul tren CFR. Dacă avea să dea peste mine vreun tren, acela sigur era un tren CFR și nu vreun tren al tehnologiei.
Ulterior am înțeles și am îmbrățișat ajutorul tehnologic. Acest ulterior a fost însă destul de târziu: după multe bilete la tren, multe conversații, multe povești, mulți oameni.
Am înțeles că timpul nu se comprimă pentru cei tineri, cum nu se comprimă nici pentru cei mai în vârstă. Rămâne la fel. Mereu la fel. Singura diferență? Poate structura conversațiilor și prioritățile. Da, odată cu valul tehnolgic și cu oportunitățile online, mă concentrez mai mult acolo și mai puțin la întrebări existențiale. Asta nu pentru că mi-am pierdut acel ghiozdan cu semne de întrebare, nu pentru că am ajuns să îi dau delete lui Aristotel și să nu îmi mai pese de Hegel, ci pentru că trăim vremuri Liiceene în care Zoloftul se cuantifică în click-uri. Și totuși, pare mai sănătos să dai 10 click-uri decât să înghiți 10 pastile de Zoloft în fața unei coli cu înrebări fără răspuns.
Omul a rămas animal social, dar și-a mutat publicul din piață, în platforme de socializare. Asta nu pentru că nu aș, am mai avea curaj să dezbatem, ci pentru că posibil ca prioritatea să fi devenit construcția, și nu deconstrucția. Opinile mele sau opinile noastre nu se opresc în vid. De la un comment sau de la un like, se naște de cele mai multe ori, ceva mai mare, mai amplu. Un proces asemănător cu jocul de Lego. Și nici cu Lego nu am copilărit.
Eu pot să susțin că search-ul mă ajută să îmi construiesc paralele și comparații între teoria relativității a lui Einstein și teoria unor lumi paralele a lui Kripke. Și nu sunt singura. Pot să mă împart între plictisul comun de pe străzile gri și entuziasmul de la malul mării. Deja pot să înțeleg judecata, trivialul, superficialul și să le reconstruiesc într-o manieră care se potrivește cu formula interioară. Un click poate sări în ajutor la capăt de drum și poate răspunde unui prim De ce? în viața oricui. E o șansă care liniștește, măcar pe moment, măcar până a doua zi.
Încercarea de a (ne) înțelege pleacă de la antiteză. Într-o lume în care click-ul construiește, nostalgiile deconstruiesc. Într-o lume în care copacii există, judecățile omoară verdele primăvaratec. Ne înțelegem și nu ne înțelegem. Ne dorim și nu ne dorim. Am vrea, dar nu vrem.
Mi-am păstrat ghiozdanul cu întrebări, mi-am butonat telefonul, mi-am citit poveștile, mi-am călătorit viața, am iubit, am urât și m-am plictisit de ninsoare. Cu toate astea, am înlocuit Xanax-ul cu Game of Thrones și, ironic, pare că sunt(em) mai prezenți acum decât am fost vreodată.
