Eu n-am avut bunici, doar bunice și un străbunic. Și mulți bătrâni mai mult sau mai puțin vecini. Când eram un copil de doar câțiva ani, treceam în fiecare zi în drumul meu spre școală pe lângă curțile unor oameni în vârstă, pe care îi numeam moși sau babe, apelative care astăzi mă fac să râd. Toată lumea îi numea așa de fapt, chiar îi striga așa. Copiii lor, persoanele adulte de lângă mine, li se adresau exact la fel. Nimănui nu-i era rușine sau jenă să le spună „Babo…” sau „Moșule…” În spațiul satului de altădată aceste formule transmiteau simpatie, drăgălășenie, mângâiere, o anumită apreciere; aș îndrăzni să afirm că aveau greutatea unei „Doamnă” sau „Domnule” din zilele noastre.

Astăzi, nu mai poți rosti cu atâta ușurință acele cuvinte, să te adresezi cuiva cu „babo” și „moșule” – sunt considerate formule lipsite de politețe și le percepem astfel fiindcă ele conțin urme de dispreț, desconsiderare, devalorizare, lipsă de respect… Cuvintele sunt aceleași, dar diferența vine din tonalitatea și inflexiunile vocii celui care le pronunță. Ce mi se pare interesant de remarcat este că cei care azi practică disprețul (uneori inconștient) la adresa persoanelor în vârstă sunt oamenii de vârsta mea, mai precis copiii de odinioară care îi auzeau cu siguranță pe părinții lor adresându-se cu aceste apelative pline de dragoste bunicilor lor. Au uitat însă tonul… În graba și neatenția de astăzi, cine își mai amintește sau își mai adaptează tonul vocii atunci când acesta e setat aproape permanent pe agresivitate, duritate, inflexibiliate, intoleranță etc.

Citește articolul integral în Revista Seniorul.