Prin ’89, la canal (Dunăre – București), filmul de noapte din baraca clujenilor era ca o banană sau un ou-ochi. Nu existau definiții, termeni, discuții: unul dintre soldații de canal zicea „băi, e film cu bătaie” (sau cu Samantha Fox) și se strecurau toți afară din unitate. Distanța dintre barăci nu era chiar eroică.
Tot ce se întâmpla înainte de plecare, la plecare, pe traseu, în baraca clujenilor si la întoarcere era la fel de palpitant ca „arma mortală” a lui Mel Gibson sau cea a Samanthei Fox. Mobilizarea soldaților de canal era deja notorie si nicio tresă de comandant nu (se) mișca.
În marea roata din parcul de distracții, oamenii își ocupă locurile pe merit, fiecare în banca lui. Mallateca roată se pune în mișcare, iar oamenii se mișcă odată cu ea, stând fiecare la locul lui. Din fixele si fixatele scaune oamenii și aruncă excitați ocheade cât permite cureaua.
E așa o legătură și un curaj colectiv născut din teamă pe scăunelele ocupate individual în marea roată din parcul de distracții.
Atotputernicia noastră luminează cerul ca un fulger. E un moment dumnezeiesc, un instagramism narcotic, ca o postare virală pe Facebook.
