Bunicul meu dinspre mamă era un om carismatic, cu umor și, deși părea un om așezat, avea câteva ciudățenii. Una dintre ele era faptul că toată viața lui avusese un câine pe lângă casă, toți fuseseră din rasa lup, femele și pe absolut toate le chemase Frunza. Câinii aceștia l-au venerat toți pe bunicul, erau de nedespărțit. Practic, deveniseră o prelungire a bunicului. Am cu unul dintre ei o întâmplare hazlie pe care o voi relata în altă povestire.
Bunicul a fost un bărbat aprig la tinerețe… frumos, mândru, drept și foarte patriot. Luptase în primul război mondial și primise cinci medalii, plus un teren drept recompensă că slujise țara. L-a așteptat bunica șapte ani să se întoarcă din război. Primise multe pedepse de la mama ei pentru că refuzase să se mărite cu altcineva, dar ea a rămas de neclintit. Îl iubea mult pe bunicul, iar acesta i-a devenit partener de viață.
Zona unde trăiau ei (zonă subcarpatică) era specifică livezilor de pruni din care se făcea, evident, țuică. Mi-amintesc și acum tocitorile imense în care stăteau prunele la macerat . Când tocitorile trebuiau curățate, bunicul cobora pe scară în pântecele lor…
Deși avea tot anul butoaie întregi de țuică, bunicul nu bea acasă. Mergea la cârciuma din sat pentru simplul motiv că îi plăcea să vorbească cu prietenii, cu verii, cu lumea. Într-o seară de iarnă, la cârciuma lui Panait (așa se numea localul respectiv ținut de un anume Panait, ceva rudă cu bunicul – dar acolo toți erau rude), bunicul întâlni un prieten bun, Sile Leotescu, cu care-i plăcea tare să stea de vorbă. Casele lor erau despărțite de râul Ialomița. Unul locuia pe un mal, și altul pe celălalt. Drumul bunicului era ceva mai lung. Ialomița era traversată de o punte de lemn care de multe ori era luată de ape când erau ploi torențiale, astfel că bunicul și frații lui rămâneau izolați de restul satului până se retrăgeau apele și puntea era refăcută. Iarna, puntea devenea alunecoasă, iar dacă cineva ar fi căzut în apă, chiar dacă nu se îneca, ar fi murit în urma căzăturii, pentru că malurile erau înalte.
În seara aceea, au plecat după miezul nopții împreună spre casă. Ajunși în apropierea casei lui Sile, acesta l-a invitat pe bunicul să meargă la el acasă, să ia împreună o gustare și să mai vorbească, lucru pe care bunicul l-a acceptat. Au vorbit ce au vorbit apoi bunicul s-a pregătit de plecare. Amabil, Sile s-a oferit să-l însoțească până la punte, cam până la jumătatea drumului dintre ei. L-a însoțit, l-a trecut puntea și bunicul l-a invitat să meargă și la el acasă dacă tot a ajuns până acolo. N-a fost loc de refuz. Au mers acasă la bunicul, au mai servit ceva și acolo că, de, și bunicul era un om tare primitor, iar Sile era prietenul lui cel mai bun. Erau de-acum amețiți binișor de cât alcool consumaseră… și toată noaptea au petrecut-o conducându-se unul pe altul. La ivirea zorilor, cu mintea mai limpezită de gerul de afară, s-au despărțit ca doi buni prieteni pe puntea cu pricina și a luat-o fiecare spre casa lui.
