Apasă tasta Enter

Cum să lăcrimezi, ditamai bărbatul, atunci când tai un copac?!

Mama mea a fost educatoare. Învățase la Școala Centrală de Fete, din București, dar a predat la o grădiniță dintr-o comună teleormăneană. Acolo s-a îndrăgostit iremediabil de tatăl meu, de pământurile roditoare, de pădurile din acele minunate locuri. Acolo, în Teleorman, unde a fost cândva o pădure uriașă și nebună, unde salcâmii, stejarii, plopii și multe alte specii de copaci viguroși ca însăși nația română, exista un obicei care musai trebuia respectat. Un obicei străvechi, ca multe altele, ce venea să întărească spiritul țăranului, obligațiile lui față de comunitate, față de satul și de țara lui. El trebuia să sădească un copac, să facă o casă și să dea naștere unui copil.

Ca și Moromete, țăranul român ține la pământul lui, la copiii, la casa și la pomii lui. Aveam un vecin, un om cumsecade și muncitor care plângea când un pom se prăbușea la pământ, atunci când în locul lui trebuia să se construiască vreo casă. Mama îl întreba: „De ce plângi, nea Mitule?”. Jenat de slăbiciunea lui, dar și sincer în același timp, bătrânul îi spunea: „Pentru că un pom înseamnă o istorie, o binecuvântare, iar ăla care îi ia viața pomului poate fi blestemat”. Așa credea țăranul cândva și, într-un fel, sărmanul om avea dreptate. Am întrebat-o pe mama de ce plânge vecinul nostru, blândul și simpaticul nea Mitu. Mama s-a așezat pe un scaun de lemn, după ce l-a mângâiat, de parcă scaunul acela ar fi fost un copil. Eram gata să izbucnesc in râs. Nu înțelegeam ce se întâmplă cu nea Mitu și cu mama. Cum să lăcrimezi, ditamai bărbatul, atunci când tai un copac? Cum să mângâi un scaun din lemn?

Aveam cam vreo patru anișori și eram tare dornică să aflu ce se întâmplă în jurul meu, să descopăr ce știu oamenii mari, de ce simt anumite lucruri, de ce plâng, dacă nu se lovesc cu mingea sau nu s-au julit sărind gardul. Acum, privind-o pe mama mă miram de ce plânge nea Mitu, atunci când se taie un copac. Oare, îl doare și pe el, atunci când securea mușcă din trunchiul pomului înalt și fălos? Așteptam să primesc răspunsul de la mama care și ea, la rândul ei, mângâiase un scaun cu trei picioare, un scaun prăpădit, pe care ne mai așezam din când în când, obosiți de joacă sau de căldura soarelui.

Mama m-a învățat atunci un lucru care mi-a rămas ca o temelie a educației. Mi-a explicat că întregul pământ este un viu, că el dăruiește cu generozitate, dar care are și nevoi ce trebuie neapărat respectate. Că, așa cum te doare toată ființa, întristându-te, dacă un organ suferă, la fel și pământul suferă atunci când tot ce se hrănește și crește din el este tăiat sau ucis. M-a trimis apoi să-i aduc un lanț. Mi-a spus să-mi imaginez că viața pământului acesta funcționează ca lanțul pe care îl aveam în mână. El este format din zale care dau tăria și legătura întregului ansamblu – specii, subspecii de animale, habitate, soiuri de plante. Dacă una dintre zalele lanțului se rupe, fragmentul care a rămas nu mai poate funcționa, devine inutilizabil. Mi-a spus apoi că orice bun din natură trebuie judicios folosit, pentru a păstra echilibrul legăturilor speciilor, al vieții, în general, pentru ca astfel să putem lăsa urmașilor noștri ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit cu prisosință. Înțelegeam acum de ce mama iubea și îngrijea lucrurile ei – scaunul, mesele, căsuța și gardul ei de stejar…

După mulți ani, viața mi-a adus în preajmă oameni de toate categoriile – de la cel mai nepricepuți și neîndemânatici, până la personalități ale culturii și științei românești. Cei dintâi ignorau orice legătură a omului cu natura, văzând în rostul ei plăcerea proprie de a merge la un grătar unde să murdărească și să pângărească pădurea, iarba și florile. Cei de pe urmă, care, de fapt, sunt cei dintâi, mi-au vorbit despre armonia fără de margini dintre inima bună și înțelepciunea omului și pomul care cuprinde în existența lui întreg universul. Domnul profesor universitar dr. Beniamin Cotigaru avea grijă, indiferent de subiectul discuțiilor noastre, să-mi vorbească despre relația Om-Natură-Dumnezeu sau, așa cum o mai numea domnia sa, sănătatea întregului viu comun: „În virtutea legilor imuabile ale naturii, care ies întotdeauna victorioase și nu se perimează, nu numai oamenii, dar, într-un anumit sens, toate viețuitoarele sunt organic legate printr-o legătură frățească.”

Iată, acum, la maturitate, fac o legătură pe care atunci n-o înțelegeam. Țăranul român știe să iubească tot ceea ce i-a lăsat Dumnezeu și simte odată cu pământul pe care îl calcă, cu pomul pentru care plânge, atunci când nu are de ales și trebuie să-l doboare. Intelectualul român știe că întregul viu trebuie păstrat cu grijă matematică. Doar blestemații lumii trec prin viețile noastre și ale pământului acesta numai pentru a se înfrupta din roadele lui, fără să dăruiască nimic, fără să protejeze pe nimeni.

Văd printre amintirile copilăriei mele pe nea Mitu plângând atunci când cineva tăia un copac. Îi aud cuvintele sincere și pline de durere, adresându-le celor vinovați de moartea mândrilor străjeri ai șesurilor în care m-am născut, cu chip de salcâm, de frasin sau stejar…

No Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *