Frica noastră…

frica anxietate

Frica noastra cea de toate zilele… frica de boala, de singuratate, de saracie, de anonimat. Frica, o nemultumire deghizata ca sa ne induca in eroare si sa se culcuseasca in suflet, adanc si daca se poate definitiv. Frica are aliat perfid dorinta, la singular sau la plural, functie de cat de lacomi avem taria sa ne recunoatem a fi.

Nu cred ca ne nastem lacomi, ci doar devenim treptat. Dorintele (lacome) ne sunt „cultivate”, ca si cum defectele pot fi numite flori, din dragoste… jucarii in cat mai multe culori si cat mai zornaitoare, ca nu cumva sa le scapam din vedere, haine create de designeri celebri cu etichete care stabilesc pretul (nu si valoarea, care e standard, made in China), mancaruri, gadgeturi. O sumedenie de ispite pentru dorinta, plus nevoia de-a privi peste gardul vecinului si de-a ravni la „capra” lui ( asta inainte de-a ne dori moartea ei).

Si totusi… exista viata si dincolo de opulenta. Ba chiar si fericire. Nu fac apologia traiului homeless, ci doar constat ca un „acoperis deasupra capului” nu te face sa apartii unei alte subspecii umane, mai evoluata si adaptata.

Anatomic vorbind nu exista nici o diferenta intre mine si femeia care doarme pe niste cartoane in fata la Mega Image…singura diferenta este ca eu nu as supravietui, pe cand ea o face de aproape 3 ani. Ok! „Asta nu e viata” o sa spuneti; fiziologic este, toate procesele chimice sunt identice… difera spaimele si dorintele!

Pentru mine a nu avea un bancomat, un supermarket, o statie de metrou in apropiere poate fi motiv de criza, iar de aici pana la anxietate nu mai e decat o idee-pas. Pentru cei fara adapost trebuie ca exista un alt gen de spaime: politie, alti homelessi, temperaturile extreme, lucruri care acum mi se par mai vitale decat un bancomat.

„Teama de boala” e o alta frica tot mai frecventa si din nefericire la tineri. Durerea de cap, tusea, febra, durerea de burta sunt motive de „googalit” si de pus „diagnostice” fatale. Pare ca nimeni nu mai are in jur o bunica care sa dea un piramidon (asta a fost incriminat ca ar produce aplazie medulara… ma rog, medicina bazata pe dovezi, deci nu contest, doar ma mir!), sa faca o frectie cu carmol (asta vad ca e promovat prin reclame, spre deosebire de pusul ventuzelor, care s-a pierdut ca arta medicala 🙂 ), sa faca o supa sau macar un ceai.

Ca vine lumea buluc la medic imediat ce-i curge nasul („ca la oaie”) sau are un acces de tuse (secretiile nazale care ajung in faringe si produc reflexul de tuse in scop de eliminare a lor 🙂 ) nu e musai ceva rau… rau e cand vii la medic cu un „diagnostic” luat de pe net si nu vrei sa accepti ca nu esti grav bolnav, ca nu ai nimic la plamani, ca ai un guturai banal care nu e fatal si nici macar grav, ca „trece cu tratament in 7 zile, sau fara tratament intr-o saptamana”.

„Nevoia“ de-a avea ceva care ne-ar putea pune viata in pericol, nevoia de atentie, nevoia de ingrijire exagerata e tot o lacomie, sau… doar o neadaptare la cotidian, si de aici o boala pe care singuri ne-o cream, depresia/anxietatea? (chestia asta e licenta personala si nu e neaparat bazata pe dovezi, deci  poate avea soarta piramidonului).

Si revin la „cultivarea” acestor spaime: produse contra durerii impachetate in ambalaje si denumiri diferite, functie de firma producatoare, cu promisiunea unui efect uluitor, de lunga durata, blabla, pana cand un studiu medical sau unul de marketing decide ca produsul e daca nu nociv macar inutil si e inlocuit de un altul… pentru ca pe noi continua sa ne doara cate ceva.

Obisnuiesc sa intreb pacientii tineri: de cat timp ii doare, cand si in ce context a aparut durerea, daca trece si la ce anume?… si inevitabil constat ca habar nu au! Pentru ca ei nu-si cunosc corpul, nu stiu ce le produce durerea si ce anume le-ar putea readuce starea de bine. E mai simplu sa cauti pe net niste posibile „boli”, decat sa te asculti tu pe tine.

„4 din 5 romani sufera de oboseala cronica” suna o reclama la un complex de vitamine (mai sa fie! chiar asa?… ce popor obosit suntem si mai si facem o reclama din asta)… nu dau denumirea produsului ca n-am chef de litigii comerciale cu industria Pharma.

Si totusi, englezii (ei si studiile lor minunate!) au facut studii cam pe toate vitaminele si substantele antioxidante si au constatat „efectul apei de ploaie” asupra  omului 🙂. Mi-a placut concluzia unei cercetatoare care spunea: „E ca si cum ne-am astepta sa inghitim o pastila despre care se spune ca ne creste temperatura, uitand ca exista mecanisme de reglare in corpul uman care nu ne permit sa evoluam intre alte cifre decat cele standard” – studiul facea referire la suplimente alimentare care promit „tinerete vesnica” la niste costuri nu tocmai mici – suplimente pe care organismul le elimina pentru ca asta stie el sa faca: sa mentina echilibrul interior.

Zilele trecute, cu ocazia unor filmari la un serial TV desfasurate intr-o locatie unde muncesc si eu (asta ca nu cumva sa-mi cereti autografe!.. nu sunt inca vedeta TV), un tanar ma intreaba ce sa ia pentru „oboseala”. Raspunsul meu a venit cumva automat: „Schimba iubita sau locul de munca (cred ca i-am spus ceva si de pastila albastra) pentru ca totul porneste de la unitatea centrala!” si i-am facut semn catre extremitatea cefalica… recunosc: diagnostic pus in strada, ochiometric si „dupa ureche”. Dar adevaratii lautari canta fara partitura (nu?!), iar sinapsele mele exclusesera deja diagnostice grave (functie de starea de nutritie, colorarea tegumentelor si a sclerelor, frecventa respiratiei, mod de exprimare si alte lucruri pe care un practician le observa la un pacient). Credeti cumva ca tanarul a fost impresionat sau macar bucuros ca n-are mare lucru? Neeee, cum era sa fie in lipsa unui pomelnic de medicamente asociat obligatoriu unui sir de denumiri de boli cumplite si doar in extremis vindecabile?! Un alt pacient dezamagit de mine, dar care va cauta si va gasi pana la urma un medic/farmacist care sa-i „cultive” frica de boala (ca pe-o floare rara).

Si mai am o veste „proasta”: frica de boala nu e rara! Nu e rara pentru ca noi alegem sa ne imbolnavim prin griji marunte, prin dorinte lacome, prin stachete ridicate la niveluri de nesurmontat pentru unii,  prin renuntarea la bucuriile mici si la indemana noastra a tuturor.

De cate ori simt ca imi da tarcoale o noua nefericire deschid cartea lui Jenny Lawson, „Nebun de fericire” (o carte amuzanta despre lucruri oribile) unde se descrie pe indelete si amuzant starea de anxietate depresiva, iar daca pur si simplu ma grabesc, recit ce-mi mai amintesc din Tomozei : Cârpeşte-mi armura, Sancho,/ mai pune-i câteva petece de tablă/ şi-ntreabă-l pe morar/ dacă trenul de Taboso/ soseşte la timp!”… si asta ma face sa ma arunc asupra unei noi zile, zi carpita, petic cu petic, nerv peste nerv, cu o armura de hidalgo in iarna.

(cum oare sa petici armura de carton a femeii de la Mega Image?)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Posts
social media
Read More

Crima

Făptura îl privi drept în ochi. Vă urmăresc de mult timp, iî spuse ea, dar nu am îndrăznit…