Întrebarea „Ce mă pricep să fac?” apare de cele mai multe ori după „Ce mi-ar plăcea să fac?”. Încercările de a găsi răspunsuri la cea din urmă încep undeva în fragedă copilărie atunci când adulţii din jur presează infantul cu o altă întrebare: „Ce vrei să te faci când o să fii mare?”. Am presupus că de la această presiune încep toate problemele noastre… mele…
Responsabilitatea care este aruncată pe umerii unui omuleţ care abia se dezmeticeşte din somn produce un ciclu tumultos care, de cele mai multe ori, se sfârşeşte în dezamăgiri. Ajuns la vârsta pensionarii, seniorul a strâns cu el un băgăjel de posibilităţi: „Poate că ar fi fost mai bine dacă…” , „Poate ar fi trebuit să fac altfel…” etc., etc., etc. Desigur, acest băgăjel începe să îşi facă simţită prezenţa încă din adolescență când tânărul începe să ia propriile decizii.
„Ce vrei să te faci când o să fii mare?” ne schimbă macazul. Provocarea de a răspunde la această întrebare scindează. Inconştient, copilul începe să caute în jur şi să găsească un model. Aşa începe să se identifice: „vreau să fiu aviator ca tata”, „vreau să fiu medic precum mama”, „vreau să fiu contabil ca bunicul” etc. Procesul de formare a personalităţii este întrerupt brusc de identificarea cu… modelul. Începem să imităm ca să devenim aviatori, medici, contabili s.a.m.d. Mai mult decât atât, nevoia de a fi apreciaţi de modelele noastre perturbă şi ea… creşterea firească a unui pui de om. Bagajul de dezamăgiri ia naştere în momentul în care primim cadou primul „Nu” îmbrăcat în cuvinte frumoase pe care nu le înţelegem: „poate te mai gândeşti…”, „e grea meseria asta…” . Modelul ne dă la o parte şi se transformă ulterior în anti-model. Scindarea se înrădăcinează în încercările de a căuta alt răspuns care să fie pe placul adulţilor. Renunţăm la vise şi începem să ne concentrăm spre a găsi o meserie practică, o meserie care să convină celor care ne-au crescut. Aici ia naştere întrebarea „Ce mi-ar plăcea să fac?”. Rămânem tot în zona irealistă şi aruncăm pe hârtii imaginare… soluții: „Mi-ar plăcea să fiu…actor” , „Mi-ar plăcea să fiu… avocat” etc., etc. Ne găsim alte modele: profesori, prieteni ai părinţilor, oameni publici, vedete. De aici, furtuna în care am fost introduşi forţat ia amploare. Primele modele care şi-au pierdut statutul în faţa noastră la prima dezamăgire încep să se războiască cu modelele actuale. Rebeliunea adolescentului începe tocmai în acest punct. Gelozia pe care o provocăm adulţilor care ne-au împins spre căutări fără finalitate nu îşi are margini. Părinţii încep să se supere, iar puii mijlocii devin și mai bulversaţi.
Pe măsură ce trec anii găsim alte plăceri. Devine deja o obişnuinţă să ne schimbăm visele, modelele, răspunsurile. Cotidianul în care respirăm pune şi el umărul la bătaie în ameţeala perpetuă şi continuă în care încercăm să supravieţuim. Cele două întrebări care marchează şi sufocă existenţa copilului impun o formă de schizofrenie adultului. O schizofrenie tradusă prin… lipsuri: lipsa direcţiei, lipsa atenţiei, lipsa înţelegerii, lipsa… iubirii. La limită ajungem să facem lucruri doar de dragul de a fi făcute. Mulţi dintre acei copii, mulţi dintre noi ajungem în punctul în care răspundem la toate întrebările printr-o singură sintagmă: stabilitate financiară. Cu aceasta avem impresia că am rezolvat întrebările tuturor din copilărie. Nu contează ce facem, dacă ne place, dacă nu ne place, dacă ne e greu sau ne e uşor. Adulţii, acum deveniţi bunici sau străbunici, se simt mândri când povestesc vecinilor faptul că „al meu copil câştigă atât”. Am terminat? Asta a fost tot? Nu. Băgăjelul de dezamăgiri se îngreunează atunci când în viaţa adultă, cei care ne-au introdus forţat într-o lume pe care nu ne-o doream, întreabă în sfârşit dacă „eşti fericit/ă?”. Desigur, răspunsul este… nu. Nu te-ai făcut aviator, nu te-ai făcut avocat, ai făcut lucrurile ca să fie făcute, ai un job bine plătit şi ai stabilitate financiară. Sunt atât de multe „Nu-uri” adunate de-a lungul existenţei încât „fericirea” este doar un cuvânt despre care ai citit în romanele de dragoste.
Întrebarea „Ce mă pricep să fac?” apare într-un moment de disperare. Cei mai norocoşi o întâlnesc destul de devreme şi atunci mai au timp să îşi reconfigureze existenţa şi să se extragă din ciclul tumultos. Cei mai puţini norocoşi încep să îşi pună această întrebare destul de târziu sau niciodată. Bagajele de dezamăgiri ale vârstnicilor se cântăresc în funcţie de momentul apariţiei acestei întrebări şi timpul de soluţionare a acesteia.
Generaţiile se conturează unele pe altele. Părinţii spun că nu vor face aceleaşi greşeli ca cei care i-au crescut, însă le fac. Copiii, victime ale acestui proces continuu şi neîntrerupt de ameţeală, ajung să spună aceleaşi cuvinte atunci când, la rândul lor, au propria familie. În secolul XXI, americanii ne-au învăţat să ne dezvoltăm personal şi ne-au umplut librăriile şi internetul de materiale care să ne ajute în orice tip de relaţie. Noi, cei de acum, ştim mai mult, ştim mai bine aşadar, avem la îndemână toate instrumentele pentru a ne creiona existenţa altfel (atât a noastră, cât şi a copiilor noştri). Cu toate astea, nu o facem. Ciudat cum, copiii întrebărilor, furtunilor existenţiale şi lipsei de răspunsuri, ajută în continuare la perpetuarea ciclului tumultos. Nu ne dăm seama? Avem deja prea multe dezamăgiri? Mai avem nevoie de 100 de ani ca să eliminăm ideologia politică? Nu. Am creat universal o lume intitulată „Ce vrei să te faci când o să fii mare?” – e firesc, e comod, e la îndemână, e o întrebare la care cei mici răspund cu seriozitate, iar adulţii zâmbesc mândri. E distractiv, nu?
Articol preluat de pe blogul autoarei – Place to Think… to Breathe… to Live
