Apasă tasta Enter

Eu, cea din mine…

Am simțit mereu că sunt o ființă diferită de restul lumii, și asta nu în sensul lăudabil. Diferită, adică undeva în paralel cu ceilalți.

Adevărul este că nu m-am împăcat niciodată cu mine însămi. Niciodată, privindu-mă în oglindă, nu m-am plăcut și mai ales… nu m-am recunoscut. Ceea ce vedeam nu era în concordanță cu ceea ce simțeam că sunt în interior. Așa s-a născut sentimentul că m-am născut într-un corp străin. Poate de aceea nu m-am simțit în mine acasă, ci mereu în vizită…

Cineva mi-a spus odată, povestindu-i lucrurile acestea, că o să-mi aflu liniștea doar atunci când o să mă împac cu mine însămi, când exteriorul va fi în echilibru cu interiorul… Așa o fi.

Pentru mine însă mai importante decât întâmplările vieții sunt trăirile generate de aceste întâmplări. Destul de târziu am înțeles că viața e făcută din trăiri și că acestea sunt cele care rămân în memorie. Asemeni parfumurilor, ele diferă de la o întâmplare la alta.
De multe ori am spus că viața mea nu a fost ușoară și nici frumoasă, mai tot timpul, și că nu aș fi schimbat nimic din ea. Greșit! Nu aș fi schimbat nimic nu din întâmplările vieții, ci din trăirile mele. Ciudat este faptul că după ce am pierdut tinerețea, am simțit acut nevoia să trăiesc real. Am simțit că tinerețea a fost numai vis, imaginație… iar acum voiam să trăiesc palpabil fiecare clipă, să simt real tot ce nu avusesem curajul să trăiesc atunci când trebuia. Din păcate, viața merge pe un drum cu sens unic, astfel că nu a mai fost posibil. Dezmeticirea a fost brutală… mi-a trebuit ceva timp să mă redresez. Dar, ca de fiecare dată, am supraviețuit.

Așa s-a născut dorința de a scrie despre toate acestea, din nevoia de a scoate la lumină dureri, tăceri, dorințe, neîntâmplări, neputințe, frustrări… toate, ca pe o eliberare.

No Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *