Lucrez de mai bine de nouă ani într-un cămin de bătrâni, ca psiholog, aşa că am fost prezentă, dacă nu fizic, cel puţin emoţional la momente de trecere.
Oameni cu care am împărţit ani de zile, de poveşti, de clipe de agonie sau bucurie, au ales să-şi continue drumul mai departe, în situaţii mai mult sau mai puţin dureroase, în momente aşteptate sau total imprevizibile, în solemnitatea singurătăţii sau înconjuraţi de câţiva membri ai familiei, perfect lucizi sau aplatizaţi în negura delirului (vezi şi Oamenii se sting aşa cum ard).
Prezenţa fecundă a morţii îţi creează o perspectivă diferită asupra vieţii. Oamenii trăiesc cumva, aproape inconştient, cu ideea că lor n-o să li se întâmple, că moartea este o chestiune undeva departe, care pe ei n-o să-i atingă decât atunci când şi-au aranjat ei toate problemele şi sunt pregătiţi să o primească. Evident că vorbim nu doar despre o iluzie copilărească, dar cred că şi de o uşoară aroganţă în faţa unei certitudini implacabile. Sigur că înţeleg foarte bine că nici preocuparea permanentă asupra morţii, aşa cum nici renunţarea la bucuriile vieţii pe ideea că „oricum nu mai contează” nu sunt atitudini prea funcţionale.
Prin urmare, am citit cu interes cartea lui Bronnie Ware – „Cele mai mari 5 regrete ale persoanelor aflate în pragul morţii”, acum mulţi ani. La acel moment nu am scris niciun comentariu despre carte, pentru că nu am considerat-o suficient de atractivă, dar acum revin la ea pentru că am remarcat cum psihologi, traineri, coach o citează pe post de instrument de motivare. „Uite ce regretă oamenii atunci când mor, aşa că tu să faci altfel!”. Personal, mă amuză genul ăsta de sloganuri, uşor parentale şi subţiri ca şi argumentaţie, aşa că am ales să reiau discuţia.
Cum mi-au trecut prin mână câteva sute de persoane vârstnice şi având la îndemână confortul securizant al unei discuţii confidenţiale, am putut să constat că, cel puţin pentru România, regretele astea nu se prea pupă. Sigur că vorbim despre diferenţa de educaţie, despre o altă societate, despre un alt stil de viaţă, deci diferenţele sunt semnificative. Am să reiau pe rând cele cinci regrete amintite în carte şi am să comentez niţel pe realitatea pe care eu am întâlnit-o:
PRIMUL REGRET: „Mi-aş fi dorit să trăiesc viaţa pe care mi-o doream, nu cea pe care şi-o doreau cei din jurul meu”. Eu nu mi-am auzit bătrânii spunând asta, ci din contră, am auzit o mai mare doză de conformism: „Trebuia să o ascult pe mama când mi-a spus să… Îmi pare rău că nu am ascultat-o.” Sigur că vorbim despre un regim de viaţă strict, vorbim despre comunism, când alegerile personale erau destul de limitate, traiectul personal şi profesional fiind clar încadrat în cincinal: ştiai când îţi iei casă, maşină, frigider, aşa că alegerile nu se comentau. Nu puteai să alegi unde faci stagiatura sau dacă, ci erai repartizat – punct. Iar ei sunt atât de calaţi în stilul acesta de gândire, încât nici nu-şi mai pun problema că ar fi putut alege altceva, ci regretă comunismul mai ales pentru sentimentul de siguranţă şi de stabilitate.
AL DOILEA REGRET: „Mi-aş fi dorit să nu fi muncit la fel de mult”. Și aici avem o diferenţă sensibilă, pentru că munca era extrem de valorizată. Am auzit mai degrabă expresia: „Am muncit ca un prost toată viaţa, dar sunt mulţumit, am dat o casă la copii”. Sunt puţini cei care spun că şi-ar fi dorit să se distreze mai mult (deşi au fost câţiva), distracţia fiind asociată cu ceva frivol, nedemn, degradant. Munca era valorizată prin rezultatele ei şi mulţi se mândresc cu faptul că au muncit mult, dar şi-au ţinut copiii în şcoală, le-au dat o casă, i-au făcut oameni – deci sunt cumva mulţumiţi că şi-au făcut datoria. Sentimentul datoriei împlinite este mai prezent decât cel al regretului. Am întâlnit mai degrabă două atitudini diferite: prima – „am muncit toată viaţa, acum merit să mă odihnesc şi nu mai fac nimic” (şi chiar că nu mai fac nimic!) şi a doua – „regretul că nu mai pot să muncesc la fel de mult ca în tinereţe” – având aici conştiinţa sentimentului de neputinţă asociat vârstei.
AL TREILEA REGRET: „Mi-aş fi dorit să am curajul să-mi exprim sentimentele”. Îmi vine să pufnesc în râs! Niciun bătrân la ora actuală nu cred că ar putea să regrete aşa ceva, să afirme aşa ceva pentru simplul motiv că la nivel de educaţie emoţională suntem jos de tot. Nimeni nu le-a spus „te iubesc” acestor oameni, şi unii dintre ei nu au spus-o vreodată, nici măcar celui/celei iubit/e. Copiilor – nici nu se pune problema pentru că înseamnă că-i răsfeţi şi şi-o iau în cap. Îmi povestea unul dintre ei cum s-a căsătorit cu soţia lui. Când l-am întrebat ce declaraţii i-a făcut, cum a fost momentul romanţios, mi-a răspuns: „Ce declaraţie? Nicio declaraţie! I-am spus vrei să fii nevastă-mea sau nu!” Aşa că mă întreb, cum ar putea să regrete faptul că nu au avut curajul să-şi exprime sentimentele, când exprimarea sentimentelor este desconsiderată, este văzută ca o vulnerabilitate, pentru că „alte lucruri sunt importante în viaţă” – de ex., munca, datoria, sacrificiul pentru copii.
AL PATRULEA REGRET: „Mi-aş fi dorit să păstrez legătura cu prietenii mei”. Ăsta cumva mai răsare pe ici, pe colo, în ideea că mulţi dintre prietenii lor nu mai sunt şi şi-ar fi dorit să-i mai revadă o dată sau le-au pierdut urma şi se mai întreabă oare ce-or mai fi făcut. Regretul absenţei relaţiilor amicale apare, dar puţini dintre ei au curajul să facă ceva în sensul acesta. M-am oferit adesea să fac muncă de cercetare, să caut oameni dispăruţi în negura timpului, dar am primit de cele mai multe ori răspunsul: „Ei, acum ce rost mai are! Este prea târziu!” Cu unii totuși am reuşit să merg mai departe şi am avut parte de întâlniri spectaculoase, emoţionale, cu alţii însă nu.
AL CINCILEA REGRET: „Mi-şi fi dorit să îmi îngădui să fiu fericit”. Pfua! Asta e şi mai dură! Ce înseamnă să fii fericit? Pentru majoritatea dintre ei se confundă cu simţul datoriei. Sunt fericiți dacă sunt copiii bine, dacă au „servici”, casă, masă, sunt oameni în rândul lumii şi sunt nefericiţi atunci când fata nu s-a măritat, nu are şi ea un copil, băiatu’ nu are unde să muncească sau, mai nou, atunci când copiii sunt „departe”, prin ţări străine. Fericirea nu are o valoare personală, nu are coordonate individuale, ci ține mai degrabă de recunoaşterea socială, de simţul datoriei, cum afirmam şi mai sus, sau e în legătură cu starea de sănătate.
Ideea este că suntem lumi diferite şi aş trage câteva concluzii: prima – nu toate cărţile, tehnicile, metodele care funcţionează pe la alţii sunt aplicabile şi pe la noi (mă refer aici inclusiv la tehnicile parentale); venim cu povestea istoriei noastre, care a cultivat în noi valori diferite, care a validat comportamente diferite, care construit societate pe piloni morali diferiţi. Pe de altă parte, este din ce în ce mai clară schimbarea paradigmei şi creşterea distanţei dintre generaţii. Să îţi spui tu ţie că te iubeşti, spre exemplu, poate fi privită de o persoană din generaţia mult anterioară ca o aiureală, ca o sminteală care să te îndepărteze de cele cuviincioase. Centrarea pe individ, pe împlinirea nevoilor lui, pe satisfacţia şi fericirea personală sunt noi repere fundamentale, care vor transforma nu doar indivizii de mâine, ci şi societatea în care trăim.
Până atunci însă, să lăsăm generaţiei anterioare regretele ei: că nu au muncit mai mult, că nu mai sunt vizitaţi de copii, că nu mai pot munci la fel de mult ca înainte, că nu au făcut copii mai mulţi, că nu au putut să-i ajute mai mult, să le dea mai mult, că au pierdut pe cineva drag, că au avut un destin greu etc. Dar: „Aşa a fost să fie! Dumnezeu le rânduieşte pe toate! Nu am ce să regret! Aşa a fost viaţa mea şi aş face tot la fel dacă aş lua-o de la capăt!”
Articol publicat pe blogul autoarei – Fericiți cei ce comunică