…pentru ca nu circula zilnic cu metroul!
Nu ca in metrou ar pandi leii sa te sfasie, dar intalnesti toate obiceiurile proaste care in final ar face pana si o zebra sa dezvolte hiperaciditate gastrica si mai apoi un ulcer peptic.
Se mananca la greu, indiferent de ora, produse de patiserie, covrigi (cu sau fara gaura, cu sau fara susan si mac), sandviciuri (cele mai odioase, olfactiv vorbind, sunt cele cu salam sau parizer, din care emana un miros greu de usturoi), saratele, pufuleti (din pungi vesel fosnaitoare), cornuri cu ciocolata, napolitane, batoane energizante… rar cate o banana sau un mar sunt mestecate in public, cu mai multa sau mai putina gratie (la categoria „ gratie” includ si plescaiturile, zgomotul iritant scos de aplicarea muscaturii dentare pe rotunjimea pefecta si tare a unui ionatan; la banane va las siguri sa gasiti imagini si termeni de comparatie, functie de varsta).
La categoria lichide consumate la si in metrou, lista e mai scurta: lichid clar, incolor, inodor (apa plata sau minerala), cafea sub diferite forme de imbuteliere, pahar cel mai adesea; marca variaza nesemnificativ, coca-cola, redbull si alte energizante la cutie ale caror etichete te trimit cu gandul la focurile Gheenei. Unele chiar sunt explicit numite Hell, il au pe Uciga-l toaca/necuratul ca emblema, dar nimeni nu pare sa bage in seama acest „ avertisment” – a devenit banal ca si facutul semnului crucii din tramvai (nu ma bag in teme religioase, ca poate pana la final voi deveni si eu pelerina pe la moaste). Pana si iaurt de baut (sana etc.) se consuma in metrou si lasa aceleasi „mustati albe” sterse cel mai adesea cu limba (servetelele sunt adesea omise nu din lipsa de civilizatie, ci din lipsa unui al treilea membru superior: o mana e ocupata cu smartul, alta cu iartul… cu ce mana sa te stergi la mustati? Din acelasi motiv nu se sufla nici nasul cand e cazul… se trag mucii adanc in cavitatea bucala si apoi se inghit – cu sau fara vreun aliment ajutator al deglutiei).
Accept sa fiu etichetata ca persoana cu „nervii in pioneze” deci hiper-reactiva la zgomote si mirosuri, pana si gesturi, dar…indiferent de numarul pionezelor in care mi-am infipt neuronii, ca moliile sau fluturii intr-un insectar, indiferent de oboseala cronica pe care ti-o aduce rutina, munca zilnica cu omul bolnav, sau care doar are parerea ca e bolnav – cel mai adesea grav, incurabil, stadiu terminal, indiferent de cat de chitibusara accept sa fiu numita, exista ceva deranjant aici, in metrou: gesturi mici, zilnice, anonime care sunt facute publice ca si cum ar fi definitorii. Fiziologia noastra (mancat, baut, vorbit, chelfanit, expectorat, eliminarea secretiilor) e ceva normal, dar si cumva intim. De cand cu acceptatul alaptatului in locuri publice, ca un drept al femeii-mama, parca am mai pierdut ceva „sacru” si ne-am mai procopsit cu o alta „banalitate/ normalitate” (un „drept castigat” al femeii; tema e complexa si necesita cuvinte atent alese: a castigat sau nu femeia „ceva” si daca a meritat; pentru ca in natura, va reamintesc: „nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma”).
Revin pe teren mai sigur, la „De ce nu fac zebrele ulcer?”, mai ales ca ea apartine lui Robert M. Sapolsky , profesor de biologie și neurologie la Stanford University, iar la final chiar va invit sa descarcati primele 35 de pagini ale cartii cu acelasi titlu (cartea e interesanta, dar are un pret cam piperat si e si greu de citit in metrou, are peste 600 de pagini – glumesc, face cei 90 de roni).
Zebrele nu fac ulcer pentru ca: nu-si fac temele – sau macar recapitularile lectiilor in metrou! N-am inteles niciodata de ce unele mame simt nevoia sa decline verbe in engleza/ franceza/ germana alaturi de copiii de varsta mica (copii de peste 10 ani rar se mai dau in spectacol la indemnul mamelor, acestia sunt ocupati cu fugarirea si uciderea unor specii de vietati extraterestre sau chiar terestre; totul e sangeros la jocurile acestei varste si apoi ne mai miram…). Se mai trece o data in revista tabla inmultirii, se scot caiete voluminoase si verificate bifele din casute, sa corespunda – de ce nu sufrageria de acasa? – asta deja ma depaseste. Rautaciosa cum singura ma declar as inclina catre un raspuns care musai sa includa cuvantul „ exhibitionism”… totul la vedere si in comun.
Intotdeauna in metrou am grija langa cine si unde ma asez: niciodata pe locurile prioritare – femei cu copii in brate sau persoane cu baston in mana! Chiar daca nu stii sa citesti si tot vezi simbolistica pictogramelor (asta daca nu esti orb sau… daca nu suferi de cecitate „psihica”, adica lipsa recunoasterii obiectului vizualizat la nivel cerebral; afectiune citata ca foarte rara in literatura de specialitate, dar des intalnita la tinerii din metrou – nu ca ar suferi, doamne fereste, de vreo boala neurologica, e vorba doar de nepasare! E similar cu purtatul rucsacului in spate pe intervalul care se presupune a fi de circulat dintr-un vagon in altul (nimeni nu citeste articolul 15 – reguli de calatorie in metrou, dupa cum nimeni nu primeste vreo sanctiune, intrucat ea lipseste cu desavarsire!), sau cu statul picior peste picior, de ti se face lustru la pantofi de la hainele celorlalti calatori, sau cu statul cu picioarele raschiarate de zici ca… (ma abtin de la comentarii anatomice; nu tine de vreo anomalie scrotala, ci tot de nepasare crasa). Si incerc pe cat posibil, dar e foarte greu, sa nu ma asez langa vreo persoana mare amatoare de conversatii telefonice interminabile si cel mai adesea inepte – aici includ retete de zacusti, ciorbe a la grec si alte „mancarici, prajiturici”… Doamneee, cat pot sa urasc diminutivele culinare (recunosc, urasc si sa gatesc).
Cartea cu titlul „Zebrele nu fac ulcer” a lui Robert M. Sapolsky (”Why Zebras Don’t Get Ulcers”) e incitanta, nu foarte „ tehnica” (unde tehnica va depaseste sau doar va plictiseste, sariti si continuati lectura), abunda de metafore cu elefanti care se dau in leagan, sau cu sugerarea unei paralele (in sens literar, desigur) intre un vanator-culegator din urma cu un mileniu si un avocat din zilele noastre. E scrisa cu umor, dar si cu profesionalism.
Pentru mine a fost un pretext sa mai stam la taclale, un gen de convorbiri cordiale (fara a incerca sa-l plagiez pe Paler si ale sale „ polemici cordiale”).
