…de zile irosite în albastru, în trabucul lui Conu Iancu, în rotațiile pe minut ale Coanei Mița Biciclista, în favoriții lui Farfuridi si zulufii Coanei Joițica, in haimanalele Pieții Universității, Dumnezeu să-i odihnească (pace ție, Cristian Pațurcă), în harpa unui interpret stradal, în porumbeii de la Romană, în scena parcă desprinsă din filmul Mary Poppins, în zâmbetul sincer al fetei cu „calități telepatice”, pe nume Mihaela (a intuit dintr-o privire: doamna, o cafea și-o apă plată) și la final nu fără un ocol către Nichita Stănescu, pentru a-i răspunde: „Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi/ și ți-aș săruta talpa piciorului,/ nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după accea,/ de teamă să nu-mi strivești sărutul?”

„Poetul ca și soldatul/ nu are viață personală./ Viața lui personală este praf si pulbere.”

Eu una mă irosesc în viața asta, mă risipesc în diminețile încă albastre și-n iubirile care au fost cel mai adesea ale altora. Și ce dacă?!! Mereu e loc de o altă iubire-risipire…