…de zile irosite în albastru, în trabucul lui Conu Iancu, în rotațiile pe minut ale Coanei Mița Biciclista, în favoriții lui Farfuridi si zulufii Coanei Joițica, in haimanalele Pieții Universității, Dumnezeu să-i odihnească (pace ție, Cristian Pațurcă), în harpa unui interpret stradal, în porumbeii de la Romană, în scena parcă desprinsă din filmul Mary Poppins, în zâmbetul sincer al fetei cu „calități telepatice”, pe nume Mihaela (a intuit dintr-o privire: doamna, o cafea și-o apă plată) și la final nu fără un ocol către Nichita Stănescu, pentru a-i răspunde: „Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi/ și ți-aș săruta talpa piciorului,/ nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după accea,/ de teamă să nu-mi strivești sărutul?”
„Poetul ca și soldatul/ nu are viață personală./ Viața lui personală este praf si pulbere.”
Eu una mă irosesc în viața asta, mă risipesc în diminețile încă albastre și-n iubirile care au fost cel mai adesea ale altora. Și ce dacă?!! Mereu e loc de o altă iubire-risipire…
Citesc, „cu sufletul la gură”, imaginile unice, încărcate de emoție, de dulce durere, afect poetic (Eminescu, Nichita)…
„Iubirea”, afirmă Blaga, este „un mijloc de acces la eternitate”.
Ea se conjugă la toate timpurile sufletului.
L-am iubit pe Nichita dincolo de ” necuvinte” , pentru ca el a fost primul care mi-a aratat ” Ingerul cu o carte in mana”…si am exclamat : Ohhhh, si ingerii citesc ?! Si l-am mai iubit pentru ca mi-a ” promis” ca intr-o ” Imbratisare” voi ajunge sa simt : ” Cand ne-am zarit, aerul dintre noi/ si-a aruncat dintr-o data imaginea, indiferenti si goi,”….(si) ” timpul se turti-ntre piepturile noastre,/ si ora, lovita, se sparse-n minute”. Pe Blaga l-am iubit pentru ca mi-a promis “atata liniste in jur, de-mi pare ca aud cum se izbesc de geamuri, razele de luna”, pe Nichita pentru ca as vrea stiu cum e ” sa te-mbratisez cu coastele”…..sunt destul de realista pentru a stii ca asta nu se va mai intampla in viata asta. Dar numai faptul ca mi-am dorit m-a facut sa fiu cea care sunt.