Eu cred ca totul sau nimic… pentru ca si nimicul poate sta ascuns.
Nu-ti trebuie cine stie ce mare talent actoricesc ca sa te ascunzi de cei din jur, mai ales acum in era digitala, cand majoritatea „lucrurilor” se petrec intr-o alta realitate, una virtuala (a nu se confunda cu „virtuos/oasa”; e suficient sa deschizi DEX-ul si te lamuresti).
Desigur ca toti avem tentatia „photoshoparii” propriei imagini, cu totii suferim la un moment dat de narcisism („blestemul lui Narcis”, cum imi place mie sa-i spun, pentru ca Narcis nu s-a nascut asa; pentru ca nu s-a indragostit de nimfa Echo a fost blestemat de Nemesis, zeita razbunarii, sa se indragosteasca de propria-i imagine oglindita in apa unui izvor si sa nu poata in veci sa ajunga la acea iluzie-imagine . Acum, nici nimfa Echo nu era chiar fara de pata si plina de virtuti, rolul ei fiind acela de a-i distrage atentia Herei de la activitatile extraconjugale ale lui Zeus (acesta fugind ba dupa nimfe, ba dupa pamantene, un crai in termeni academici, curvar mare pe limba noastra).
Dupa ce am dat o raita prin mitologia greaca, e cazul sa revenim la noi si la cat de mult acceptam sa fim noi insine sau sa ne ascundem fata de ceilalti, cat de mult suntem dispusi sa aratam din noi si cat ascundem. E subinteles ca ascundem partile mai putin frumoase si morale, egoismul, egocentrismul eventual. Purtam sau nu masti?… si daca da, oare ne ajuta asta cu adevarat in primul rand pe noi insine?
Personal, la cat dau eu din gura si de-i cazul si de nu-i, cred ca daca am purtat vreodata o masca, am pierdut-o demult prin vreun tramvai. Sufar totusi de un fel de pudoarea publica fara a fi puritana, altfel spus imi pretuiesc mai mult intimitatea decat existenta publica. Evit pe cat posibil aglomerarile umane care depasesc 10 persoane necunoscute in prezenta carora se presupune ca ar trebui sa mananc, sa beau, sa cant; lucruri banale, dar atat de personale incat prefer sa le tin pentru mine si cei apropiati.
Ma decid cu greu cum sa ma imbrac (pendulez mereu intre unicul meu tricou de rocker si o tinuta mai potrivita varstei consemnata in cartea de identitate – pudoarea publica invinge de obicei), am mai renuntat la zorzoanele tip bradul de Craciun , dar nu de tot… e si asta o „masca”? ( habar n-am, dar nu prea cred). In rest adopt stilul „ce-i in gusa si-n capusa”, stil pe care nu inseamna ca-l si recomand; adesea e pagubos. Dar eu ma asum: eu pe mine si in fata tuturor.
Si totusi, incerc sa nu transmit starile mele anxioase, depresive si celor din jur. Incerc sa transmit o stare pozitiva, optimista, chiar daca interior „cu vesta antiglont, pe ea, tot sangera, tot sangera” – cantecul Colt 38 „Pasarea Colibri”, pentru ca eu nu cred ca transferul „nefericirii” proprii catre anturaj duce automat la vindecarea mea. Problema mea interioara e a mea si numai a mea, eu o generez, dar in aceeasi masura tot eu o gestionez, adica ma autovindec. (sa fie si asta o masca? – cred ca e mai mult senzatia ca sigur pot sa trec mai departe si sa astept o alta noua zi in care karma decide ce si cum).
Acum, de cand cu „Pisica lui Dalai Lama” (am aflat ca sunt 3 volume, normal ca le-am luat si pe celelalte), sa nu credeti ca am trecut la budism, trebuie prea multa concentrare si practica si eu sunt prea impulsiva, dar… incerc sa citesc “semnele” transmise mie si sa le pun in contextul potrivit.
Si ca sa vezi „intamplare intamplatoare” (stiu ca-i pleonasm, dar propun s-o bagam la „licenta poetica”) am primit pe mail o reclama: „Despre ce vorbim cind vorbim despre iubire. 40% REDUCERE pentru 36 de povesti de dragoste”.
Semn sau nu? Nu doar ca iubirea se scoate la „oferta” cu o reducere de 40% , ba ni se dau si explicatii despre ce vorbim cand vorbim despre iubire. Normal ca nu cumpar 36 de povesti de iubire, eu nu ma descurc nici cu una, dar cu 36 , care nici nu sunt ale mele (sa se descurce fiecare cum poate – asta e o gluma! Dar chiar rad de una singura, motiv de mare uluiala pentru pisica mea Gogu… ba ma tem sa nu ma confunde cu un soricel, la cum chitai eu acum).
Cum ascunzi nimicul”?… Simplu, pui o masca in care razi cu gura pana la urechi (sa ti se admire dantura perfecta, sau fatetele dentare), te „saruti ca vedetele”, adica tugui buzele si saruti doar aerul din spatele urechii celui cu care te saluti, daca nu ai nimic a spune zambesti cat mai inteligent poti si dai din cap cumva ambiguu, deci nici a da, nici a nu, iar daca auditoriul nu pricepe ce vrei a spune… e vina lor, nu a ta, desigur!
„Nenorocul” cu purtatul unei masti e ca uneori mai cade si atunci e jale mare… explicatii in care frecvent te incurci, certuri, acuzatii, drame, dramolete, in functie de intensiatea orgoliului fiecaruia.
De aceea eu prefer sa incep cu defectele mele si apoi sa solicit doar un ragaz in care sa-mi scot la iveala si calitatile. Cine nu fuge din prima (pierderea lui/ei) ajunge sa afle ca sunt loiala, dar si bagacioasa, curioasa si deschisa sa discut cu oricine (in limita bunului simt), imi place sa ascult si sa scriu povesti… imi place sa iubesc (dar acesta e un subiect taboo si doar unilateral).
Deci, sa ne dam jos mastile si sa stam fata in fata la taclale amicale!