Apasă tasta Enter

Asfaltul, bordura şi trotuarul

Trăiesc o după amiază obişnuită, în care toate par la locul lor. Intru liniştită în bloc. Sunt obosită şi abia aştept să mă relaxez.

Dar, văd o tânără chircită lângă lift. Mă îngrijorez şi o întreb ce se întâmplă, fiindcă o aud gemând. Mă apropii şi îi ating umărul, gata să îi ascult păsul. Îmi spune că a intrat în travaliu. Nu e de glumă, o invit să rămână în poziţia în care se află, fiindcă tocmai l-am văzut pe vecinul meu în parcare şi sunt sigură că ne duce imediat până la spital. Ies ca fulgerul şi alerg spre locul unde ştiu că vecinul ţine maşina. Pe trotuarul din faţa scării, îmi alunecă piciorul, fiindcă de vreo trei ani asfaltul s-a deteriorat, formându-se o groapă mică. Nu e periculoasă, mai ales dacă ştii de existenţa ei. O ocolesc mereu, dar acum sunt precipitată şi am uitat s-o evit. Îl rog pe amabilul nostru vecin să tragă maşina pe trotuar, pentru viitoara mămică. Omul aleargă spre locul unde abia parcase şi porneşte motorul. Demarează rapid şi se stăduieşte să urce pe trotuar, aproape de scara blocului. Bordura, care mi se pare cam prea înaltă, opune rezistenţă, dar o depăşeşte după câteva încercări. Trece cu roţile din faţă, apoi reuşeşte să depășească întregul obstacol. Iată-l, victorios, în faţa scării chiar în secunda în care eu ies împreună cu viitoarea mămică. Coborâm cu grijă treptele, care sunt cam abrupte pentru o femeie însărcinată. Omul dă să o ia în braţe, dar femeia se opune. E jenată, dar ambiţioasă. Se străduieşte din răsputeri şi ajungem cu bine la maşină. Urcăm cu toţii şi pornim. Mergem până la capătul trotuarului, ca să putem ieşi pe carosabil, de unde ne luăm zborul către spital. Instituția medicală e relativ aproape de noi și încurajez fata, care mi se pare cam panicată. Scoate telefonul şi încearcă să sune pe cineva. Durerile nu o lasă să-şi ducă la bun sfârşit intenţia.

Vecinul nostru intră pe bulevard, atent la drum, dar şi la ce se întâmplă în maşină. Merge cu viteză normală, fiindcă drumul până la semafor este scurt. Avem noroc, prindem verde. Trecem de intersecţie şi şoseaua curge, nu prea aglomerată. Spun asta şi fetei, care acum stă culcată pe bancheta din spate, muşcându-şi uşor mâna, mormăind şi ţinându-se de burtica ce pare hotărâtă să elibereze chiriaşul pe care l-a ţinut în grija sa, timp de nouă luni. O îndemn să-şi menţină curajul şi încrederea, fiindcă vecinul, pe care ea nu îl cunoaşte, este şi un foarte bun şofer, iar drumul până la spital, nu durează mai mult de zece minute. Mă apobă printre gemete, chiar dacă îi citesc în ochi îngrjorarea. Nu ştiu cine este şi nici nu vreau să aflu. O întreb doar dacă are la ea actul de identitate. Mă liniştesc când aflu că e pregătită cu tot ce trebuie. Zâmbeşte schimonosit. Geme şi se chirceşte din nou.

Maşina se clatină brusc, zdruncinându-se din toate încheieturile. O groapă, pe care nu a mai putut s-o ocolească, deşi a făcut slalom printre ele, ne-a făcut să simţim că suntem în Bucureşti. Vecinul pomeneşte de Dumnezeii şi de Cristoşii drumarilor, a tuturor primarilor, consilierilor şi politicienilor din ţară. Fata ţipă uşor şi mă întreabă cât mai e până la spital. O liniştesc şi dau telefon şi la Salvare, pentru ca tânăra să nu se impacienteze prea tare. Îi rog să trimită pe cineva la intarea principală. Suntem iar într-o intersecţie. Maşina se aliniază la stop. De câţiva ani se lucrează la metrou. S-a surpat şoseaua, s-a stricat asfaltul, s-au înclinat clădiri şi am obosit aşteptând să beneficiem de minunea subterană. Pornim, sufocaţi de alte zeci de autoturisme, autobuze şi troleibuze. Tânăra îşi muşcă buzele, încercând să-şi înăbuşe dureile binecunoscute. Plecăm, dar nu mergem mult. Ne oprim din nou, aşteptând să mai înaintăm câte puţin. Mă uit îngrijorată la străina care stă alături de mine, gata să mă transforme în moaşă de ocazie. Îi strâng mâna. Pornim din nou şi ne legănăm iar, trecând iar printr-o groapă.
-Ce Paştele mamii lor fac ăia de colo, vecină? aud vocea dogită a bravului meu vecin.
-Aoleu, răspund îngrijorată… ce s-a mai întâmplat?
-Uite-i, pun borduri noi, la dumul ăsta plin de gropi şi de denivelări… Mama lor de derbedei!
Omul îşi pune mâinile în cap şi continuă să-și etaleze singurul lui arsenal de luptă împotriva aleșilor. Trecem de locul în care muncitorii schimbă bordurile şi sper ca bietul om să se calmeze, deşi, recunosc, zâmbesc în colţul buzelor, fiindcă îi dau dreptate. Dar, la câteva sute de metri de intrarea în spital, maşina se legănă iar, ba chiar atinge cu garda asfaltul făcut ferefeliţă. Iar aud despre morţi şi mai ales despre viii vinovaţi de cele întâmplate. Toate răbufnelile bietului om, semănate printre gemetele bietei fete, îmi par a fi un fel de yin şi yang. În toată nebunia în care ne mişcăm, iată, un copil vine, cu bucuria şi frumseţea lui.

În sfârşit, ajungem. Coborâm cu atenţie copila însărcinată. Nimeni nu ne întâmpină, dar nu ne descurajăm. În faţa spitalului, chiar pe trotuarul din faţa scărilor uriaşe, ne întâmpină câteva zeci de gropi generoase. Bordurile sunt noi, aşezate frumos, delimitând trotuarul distrus. Vecinul, tânăr, viguros şi responsabil, o ia în braţe pe tânăra mămică şi grăbeşte pasul către scările spitalului. Rămân lângă maşină. Îi urmăresc. Urcă vertiginous scările şi se pierd în mulţimea de oameni. Prea mulţi oameni bolnavi, prea multe nereguli…

Intru în maşină, fiindcă mă goneşte o ploaie aproape torenţială. Gropile din asfalt se umplu rapid. Trecătorii se feresc de ploaie și de gropile pline, bine ascunse de apa murdară. S-au obișnuit. Zâmbesc amar. Nu mă mai înfurii, pentru că nu mai am puterea să fac asta. Îmi vine în minte un proverb românesc: „S-a întâlnit tusea cu junghiul”. Cam aşa şi cu noi, cu drumurile noastre. Iată, am văzut ce se întâmplă în România, când se întâlneşte bordura cu trotuarul!

Sursa foto: bucurestifm.ro

2 Comments

  1. Florina, ai dreptate… Iti multumim ca ai citit articolul. Cati Urucu, te felicitam si iti dorim succes!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *