A fi sau a nu fi într-un cămin pentru bătrâni?

camin batrani

Există multe prejudecăți despre căminele de bătrâni și multe dintre ele nu mai sunt valabile de câțiva ani buni. Cum lucrez într-un astfel de loc, ca psiholog clinician, de mai bine de un deceniu, încă mă mai confrunt cu tot felul de situați jenante, cum ar fi ideea că „bieții bătrâni nu au ce mânca” sau că nu au văzut portocale de la Crăciun încoace. Ei bine, noi oferim 3 mese principale și 2 suplimente, iar fructele fac parte din meniul zilnic – și nu sunt o excepție. Nu vreau să insist pe temă, am scris deja un articol în sensul acesta.

Însă, o altă dificultate pe care o resimt este cea privind momentul în care mă gândesc sau nu la instituționalizare. Sigur, ideea trezește în fiecare dintre noi tot felul de reacții care mai de care mai controversate, de la „Exclus așa ceva! Nu voi accepta niciodată ca mama să stea într-un asemenea loc!”, și până la „Nu mă interesează ca are probleme, le am și eu pe ale mele, să stea la un cămin și să mă lase în pace!”

Decizia de a propune varianta instituționalizării îmbracă în ea mai multe aspecte – concepția despre viață, principiile morale, credințele religioase, istoricul personal, calitatea relației dintre părinți și copii, dar și factori contextuali (boală, loc de muncă în străinătate, alte probleme familiale etc.). Prin urmare, să judeci pe cineva care a luat o astfel de decizie pentru părinții săi poate să fie o greșeală destul de mare.

M-am gândit însă că ar fi util să clarificăm care sunt indicatorii, semnele care ne-ar putea face să luăm în serios decizia de a instituționaliza un vârstnic.

Mai întâi, aș porni de la ideea de autonomie vs. dependență. Este evident că, cu cât persoana vârstnică este mai dependentă, nevoia ei de îngrijire este mai mare. Ceea ce trebuie menționat este faptul că dependența va crește în timp, nu va scădea, deci nevoia de ajutor va fi și ea din ce în ce mai pregnantă.

Aș face însă aici o primă clarificare: există două tipuri de dependență – dependența fizică și dependența psihică. Dependența fizică este mult mai ușor de recunoscut pentru că este vizibilă: omul nu se mai poate deplasa, nu-și mai poate folosi o mână sau nu se mai poate hrăni, de pildă. În schimb, dependența psihică este mai greu de indentificat, ea devenind recognoscibilă abia în stadii destul de severe. Atenție: nu mă refer la dependența emoțională („am nevoie să stau cu cineva pentru că mi-e frică de singurătate”), ci la aceea dependență care se instalează ca urmare a unei degradări neuro-psihice, de tipul demențelor, de exemplu, în care pacientul nu-și mai amintește să stingă aragazul sau să cum să se îmbrace, deși, din punct de vedere fizic, poate să fie perfect funcțional. De cele mai multe ori, apar decalaje între cele 2 tipuri de dependențe, iar din acest motiv apar tot felul de discuții între membrii familiei: „Păi, cum să-l duc la un cămin dacă el merge pe picioare! Da, mai uită el, dar nu uită toți bătrânii?” sau „Da, nu se mai descurcă să se îmbrace singur și are nevoie să-l ajute cineva la baie, pentru că e semiparalizat, dar are mintea întreagă, își dă seama că este un cămin, deci nu pot să-l duc acolo!”.

Prin urmare, și indicatorii care ne fac să ne gândim la instituționalizare pot fi împărțiți în cele două mari categorii: indicatori fizici și indicatori psihici.

Indicatori fizici:

  • semne de neglijare a casei – murdărie, miros neplăcut în casă, mâncare stricată, obiecte defectate frecvent, o dezordonare generală a locuinței mai mult decât înainte, asociată cu incapacitatea persoanei de a-și mai găsi propriile lucruri;
  • semne de neglijare personală – nu se mai spală, nu se mai piaptănă, nu se mai schimbă de haine, nu mai este capabil să-și urmeze tratamentul medicamentos sau tabieturile de până acum;
  • modificări de coordonare, de echilibru (prezența vânătăilor nejustificate), dificultăți de a se ridica în picioare, dificultăți de coordonare manuală, tremurături severe;
  • deficiențe senzorio-motorii: dificultăți severe de vedere, de auz, semipareze etc.;
  • este incapabil să mai folosească telefonul, telecomanda, alte aparate casnice;
  • pierdere în greutate semnificativă, în afara unui diagnostic care să o justifice;
  • incontinența: pierderea controlului asupra sfincterului anal sau uretral;
  • o suferință fizică recentă: sechele post AVC, sechele post-traumatism;
  • tratamente medicale specifice, care necesită personal de specialitate.

Indicatori psihici:

  • dificultăți de orientare spațio-temporală: nu mai știe ce zi a săptămânii, ce anotimp, ce lună este, ce an sau în ce oraș locuiește;
  • dificultăți de limbaj: nu mai folosește cuvintele corect, nu-și mai mintește numele obiectelor uzuale etc.;
  • dificultăți de a gestiona banii: nu mai știe valoare banilor, ceea ce îl expune la posibile abuzuri din partea altor persoane;
  • amnezii antero și retrograde: nu mai recunoaște persoanele din jur, memebri ai familiei, se pierde în locurile familiale, tendința de a fugi de acasă etc.;
  • agitație psiho-motorie: momente când este foarte agitat și poate chiar violent fizic sau verbal;
  • insomnii;
  • halucinații.

În cazul în care persoana vârstnică întrunește mai mult de jumătate din indicatorii din ambele categorii, atunci este bine să luați în considerare perspectiva unui centru rezidențial. Sigur că internarea unei persoane vârstnice nu înseamnă abandonul acesteia, căci vârstnicul poate fi vizitat frecvent și chiar luat câteva ore (poate chiar un weekend) în familie. Din experiența mea profesională, vă spun că mulți dintre vârstnicii care au ajuns în centrul nostru au avut progrese semnificative atât în plan fizic, cât și psihic, pentru că un regim medicamentos strict supravegheat, analizele medicale periodice, atenta supraveghere a mesei și a somnului au permis recuperarea fizică a persoanei, ceea ce a generat și un tonus emoțional bun.

Voi reveni cu un articol despre avantajele și dezavantajele instituționalizării, precum și cu câteva sugestii despre cum să alegi cea mai bună variantă pentru nevoile unei persoane vârstnice.

Se spune că pentru a îngriji un vârstnic este nevoie de 3 persoane adulte și valide. Vârsta a 3-a este un privilegiu atunci când ești suficient de autonom fizic și mai ales mental, altfel poate deveni destul de dificilă atât pentru persoana în cauză, cât și pentru familia acesteia. Tocmai de aceea, pregătirea pentru vârsta a 3-a trebuie să devină o parte din preocupările maturității noastre.

Articol publicat pe blogul autoarei – Fericiți cei ce comunică

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Posts