Omul are nepotrivitul obicei de a privi perioada pensionarii ca pe un timp zadarnic, ocupat cu nimic. Este, prin urmare, de urgenta sa schimbam acest lucru si sa realizam ca, dimpoptriva, acesta este momentul, eliberat de ocupatie, in care omul isi poate dedica atentia lucrurilor ce merita cu adevarat. Dar nu schimbăm acest aspect prin vorbe… sunt prea multi vârstnicii care consideră „pierderea” muncii ca o pierdere de valoare, pensionarea a fi un exil, faptul de a „avea timp” ca un lux pe care noi nu il meritam.
A fi capabili să iubim momentul în care avem timp, fara sa ne gandim la cel in care vom avea de muncit, in care vom avea probleme si diferite dificulati, pare să aparțină celor mai privilegiați dintre varstnicii noștri, a celor pe care bogăția lor personală, afectivă, morală și spirituală ii protejează în mod suprem de durerile batranetii.
Dar prea mulți sunt oamenii bătrâni al căror timp este de asteptare mai degrabă decât timpul cu adevarat valoros: așteptați vizita doctorului, așteptați vizita fetiței, așteptați în camera de așteptare a medicului, așteptați revenirea durerii de inima, așteptați moartea. Timpul vârstnicilor apare atunci ca un timp suspendat, care, în multe privințe, nu se află în pas cu perioada de actualitate, unde se doreste a fi cat mai activ, de a avea un program cat mai plin cu fel de fel de activitati. Dar prea des singuri, vârstnicii simt în general suspendarea lor ca o așteptare, și așteptarea lor ca suferință, tocmai pentru că așteaptă intr-o dimensiune a pasivității, a ignoranței și a neputinței.
Putini sunt aceia care nu privesc imbatranirea ca pe un blestem. Putini sunt cei care cunosc faptul ca pot avea o viata chiar la fel de frumoasa si in al treilea sfert al vietii. Cum se spune, fericirea nu depinde de avere, sau de frumusetea trupeasca. De ce ar depinde de varsta?
Ceea ce caracterizează așteptarea este, de obicei, această tensiune față de viitorul așteptat, care este adesea însoțit fie de indiferență, fie de dispreț pentru prezent. Cel care așteaptă este, în general, teribil de nedrept față de prezent! Pentru că știe că ceea ce caută nu este acolo, cel mai bogat cadou îi apare ca sărăcia în sine, iar timpul care îl separă de sosirea a ceea ce așteaptă are consistența plictisitoare și enervantă a unei întârzieri.
Răbdarea nu este stăpânirea, ci casa timpului. Nu constă în a răspunde puterii timpului prin puterea voinței, ci printr-o dorință de a nu fi putere. Este un mod paradoxal de a aștepta, o modalitate de a ne bucura de așteptare. A fi răbdător este să știi cum să aștepți, să te lași invadat de timpul celuilalt, să ii dai timp inapoi. Chiar si timpul petrecut în așteptarea morții poate fi un timp pe deplin trăit!
Să încheiem invitând societatea noastră alergândă să arate puțin mai multă atenție, puțin mai mult respect, pe scurt, puțin mai multă răbdare.
Da, seniorii noștri au dreptul la răbdarea noastră…
Sursa text (traducere si adaptare): http://philo.pourtous.free.fr
