Dl I. are mai bine de 90 de ani. Memoria îi joacă feste la tot pasul, dar el îşi păstrează seninătatea unei priviri calde, vocea blândă şi eleganţa manierelor pe care n-o mai vezi pe stradă. Dl I. mă gratulează ori de câte ori mă vede, cu o naturaleţe delicată care mă binedispune de fiecare dată.
Ieri, îl găsesc îmbrăcat de stradă în curte, la puţin trecut de ora 8:00.
– Domnul I., unde mergeţi?
– La masă… răspunde dl I. uşor confuz.
– Păi, şi unde mergeţi la masă?
– Pe aici… arătând cu mâna spre un orizont nedefinit.
– Dl I, masa se ia aici… îi indic uşa din care tocmai ieşise.
– Da?!
– Da!
– Deci tot aici se ia şi masa? Întreabă de parcă n-ar lua masa deja de câteva luni în acelaşi loc…
– Da, tot aici! Vreţi să vă conduc?
– Ei, nu… lăsând privirea în jos, cumva jenat! Dar dacă vreţi… mă priveşte cu speranţă.
– Sigur dl I., haideţi pe aici! Il iau de braţ uşor şi-l rotesc încet către uşa din spatele său.
– Vai, doamnă, sunteţi atât de amabilă! Eu zâmbesc condescendent şi-mi potrivesc pasul pe ritmul lui.
– Multumesc, dle I!
– Sunteţi aşa de drăguţă şi elegantă! Dar, ştiţi, îmi cer scuze, îmi pare atât de rău! Şi se opreşte în loc.
– De ce dl I., de ce vă pare rău?
El îmi cuprinde mâinile în mâinile lui subţiri şi calde:
– Îmi pare foarte rău, dar ştiţi, sunt însurat!
Articol publicat pe blogul autoarei – Fericiți cei ce comunică
Doamnă Daniela Dumitrescu, interesantă descriere a unui moment din viaţa seniorului. Vă mulţumim!
Multumesc! 🙂