Singurătatea este un animal ciudat, nici domestic, nici sălbatic; te mușcă atunci când te aștepți mai puțin, dispare când ai vrea să fie și nu mai scapi de ea când nu o dorești. O știu de când am căpătat conștiința de sine… era mereu prezentă în preajma mea făcându-și de cap.
Prima oară, am întâlnit-o când eram bebeluș în leagăn. Mă trezeam noaptea din somn cu Ea lângă leagănul meu sub forma lătratului câinilor de afară. Mă speria îngrozitor și plângeam, nu pentru multă vreme, căci mâinile mângâietoare ale bunicii mă cuprindeau într-o îmbrățișare, astfel că singurătatea se risipea ca un fum, iar eu adormeam fericită.
Este ciudat că păstrez aceste amintiri din acea vreme… A urmat o perioadă fericită a copilăriei mele când ea a dispărut cu desăvârșire. A fost perioada de grație a vieții, când totul era la picioarele mele, când totul era posibil pentru că trăiam într-un loc mirific „departe de lumea dezlănțuită”, când lupii, pădurea, urșii, zăpezile generoase și verile năucitoare erau lumea mea de poveste în care trăiam fericită alături de oamenii minunați, bunicii mei. Ce să fi căutat singurătatea acolo?
Timpul a trecut, bunicii mei au trecut și ei în alte dimensiuni, eu am mai crescut și m-am mutat în lumea civilizată, unde peste cine credeți că am dat? Exact, peste doamna Singurătate. M-a primit zâmbindu-mi malițios și mi-a spus că e bucuroasă de reîntâlnire și că presimte că vom petrece o mare perioadă din viața mea împreună. Presimțirile ei s-au adeverit, iar de atunci, drăguță, suportabilă sau crâncenă nu prea m-a mai părăsit.
Mutarea mea la București m-a bulversat pentru o lungă perioadă de vreme și au fost perioade destul de lungi când singurătatea mi-a fost unicul tovarăș. Nu mai recunoșteam nimic, valorile mele toate fuseseră răsturnate, anulate, astfel că mă simțeam pierdută. Lumea mi se părea un hățiș care mă speria îngrozitor și doream cu disperare să mă întorc în locurile acelea unde fusesem fericită. Lucrul acesta nu mai era fizic posibil, dar mental da. Astfel că o bună parte din viața mea de adolescentă mi-am petrecut-o în… imaginar. Acolo-mi creasem o lume a mea , după nevoi, o lume așa cum mi-o doream, cu personaje, prieteni, dialoguri. Sigur că fizic preferam să fiu singură, căci lumea în care trăiam făcea eforturi uriașe să-mi arate că nu sunt de-a lor. Nu le purtam resentimente, nici eu nu simțeam că mă pot identifica cu ei. În situația aceasta singurătatea mi-a fost prietenă.
A venit mai târziu o vreme când mi-am dat seama că de fapt eu sunt în forumul meu interior o… singuratică, lucru care nu mă deranja decât când mă simțeam însingurată. Dar mi-a trebuit ceva vreme să-mi dau seama de diferență. Mi-aduc aminte de o întâmplare legată de subiect… Eram adolescentă, mă integrasem cumva în viața Capitalei și aveam deja un grup de prieteni cu care mă întâlneam destul de des. Aș putea să spun că eram răsfățata grupului pentru firea mea veselă și mereu pusă pe glume. S-a întâmplat că la o petrecere unde ne-am simțit cu toții minunat, la un moment dat doamna singurătate s-a făcut prezentă astfel că în mijlocul distracției am simțit că eu nu am ce să caut acolo. Am traversat orașul la două noaptea ca să ajung acasă. Odată ajunsă, m-am simțit bine. Și au mai fost situații similare si sigur că au fost și perioade mult mai rele când doamna singurătate făcea bau la mine și era de nesuportat. Atunci trebuia să mă agăț mental de orice gând care mă făcea să nu mă mai simt singură… Așa am înțeles că, orice aș face, singurătatea va fi mereu în preajma mea și singurul lucru care îmi rămâne este să aranjez lucrurile de așa manieră încât să ne putem detesta agreabil. Dacă acum sunt sigură că de singurătate nu pot scăpa decât vremelnic, la fel de sigură sunt că eu nu voi fi niciodată o însingurată. E ceva în matricea mea care va împiedica acest lucru. E de bine, nu?
Foto: Delia Stăniloiu
… exista prea multe gari in viata noastra, si cu siguranta prea multe trenuri ratate, sau care se indreapta catre directii aiurea, altele decat cele pe care le-am visat noi insine.
… de prea multe ori ne incredem in cuvinte, cand de fapt tacerea este categoric mult mai pregatita pentru oratorie: de aceea ingerii aleg mutenia ca sa ne strige sentintele divine.
… absolut, exista prea multe gari pline de zarva cuvintelor intamplatoare, tocite pana la maduva de inconsistenta faptelor care nu le urmeaza; de aceea ramanem surzi la evidentele continue din jur: cu totii suntem sortiti sa redefinim alungarea paradisiaca, la modul personal, fiecare jucand pe rand rolul unui dumnezeu tragic si neindurator (astazi a fost randul tau).
Defineste notiunea de…”maine”, ca si clipa in care te vei trezi SINGUR IN EDENUL PROPRIU, fara nici un pacatos in jurul Tau, fara nici o ispita, DOAR TU SI VESNICA DREAPTA ISPASIRE!
(oare nu-ti va fi nici o clipa mila de nastrusnica Eva, papusa comparuta in fata Tribunalui sentintelor Tale definitive, luate de cele mai multe ori in clipe de… absolutism singular?!!).
Pana si dumnezeu e… (unul) si RAMAS SINGUR (altfel era in timpurile politeiste!).
E vremea sa sap dupa vechile altare de zeitati coclite, mucezite in lacrima uitarii, infasurate in paienjenisuri eretice, in disperari abisale, al caror inceput nu poate fi zarit decat cu fata adanc aplecata peste licori aducatoare de somn; e destula vreme pentru toate noile inceputuri petrecute in multele, prea multele gari, cu multe, prea multe trenuri ale ratarii, cu multe, prea multe directii aiurea… (dar oare mai este vreme si de iubire, dupa ce ti-ai infipt deja dintii in ultima, muscand cu disperarea celui care stie ca nu va mai deschide gura niciodata, decat pentru a urla in pustiul departat?… probabil ca singurul zgomot auzit este cel facut de NU-ul cazut peste dintii de pe care tocmai se scurge ultima zeama dulce, risipita).
…ABSOLUT, TACEREA NE VA TINE LOC DE ORATORIE! ( si in gari, si in trenuri, si in toate directiile noastre care se indreapta catre… aiurea; pentru ca in ziua in care Tu ai avut rolul unui dumnezeu tragic si neindurator, eu…sapam in mine ca intr-un abis de singuratate, renuntand la toti dumnezeii inventati vreodata si recladind un colaj apocaliptic: doar eu…fara Domnul meu personal.
Si totusi : dupa ce s-au scurs toti „ caii verzi de pe pereti „ peretele e tot acolo si vreme este pentru…. pentimento : de data asta vor fi pleoape aplicate direct peste irisi vezi.
….eu te-am gasit:)
Vă mulțumesc din toată inima stimată doamnă Doina Ionescu pentru comentariul atât de elevat în fața căruia m-am simțit împuținată și mi-am plecat ochii. Am o motivație care poate că e chiar scuză: Percepția! Așa am perceput eu atunci când am descris starea care m-a însoțit de-a lungul vieții. Sigur că acest fapt a depins de multe (citiți infinite) alte lucruri care cu siguranță pot face subiectul altor discuții dacă ele vor avea vreodată loc. Important este că acest comentariu al domniei voastre, a deschis larg o ușă
către o altă perspectivă . Încă odată mulțumesc.