Exprimarea reprezintă o carte de vizită a oricărui vorbitor. Lucrările normative care au caracter oficial (cum este DOOM 2) ne oferă reguli care privesc nu numai lexicul, semantica, ortografia, ci și punctuația. Căci important nu este doar conținutul unui mesaj, importantă este și forma care organizează mesajul.
Virgula, de exemplu, este un semn de punctuație care poate marca intonația, modelarea timbrului, o pauză în vorbire:
O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
și mai adânc,
să nu-l ajungă nici o raza de lumina:
s-ar prăbuși. (L. Blaga)
Deseori, marchează schimbarea topicii (dislocarea intenționată a unor componente ale enunțului pentru a le împrumuta valoare expresivă):
Astăzi, chiar de m-aș întoarce
A-nțelege n-o mai pot…
Unde ești, copilărie,
Cu pădurea ta cu tot? (M. Eminescu)
Poetul a adus în prim-plan complementul circumstanțial de timp (astăzi), pentru a sugera nostalgia unei perioade apuse, copilăria.
Ea poate delimita și anumite unități sintactice. Raporturile stabilite între unități impun norma: cer prezența obligatorie (facultativă, uneori) a virgulei sau nu o permit.
Se folosește:
1.Pentru a marca un raport de coordonare prin juxtapunere între părți de propoziție de același fel (termeni ai subiectului multiplu, ai numelui predicativ multiplu, atribute, complemente):
Subiect multiplu
Dintre sute de catarge
Care lasă valurile
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile? (M. Eminescu)
Predicat nominal – verb copulativ (e) + nume predicativ multiplu (calmă, senină)
Timpuri de mare agitație,
Deși vremea e calmă, senină. (M. Sorescu)
Atribute
Pentru a crea durabilul, marii scriitori trăiesc chinurile stilului, ale artei.
Complemente
Coșul ei cu soare,
Proptit în șold, pe cingătoare,
Ducea znopi de ochi galbeni, cu gene de lapte,
Și garoafe de noapte. (T. Arghezi)
2.Pentru a despărți interjecția adresativă și substantivul în vocativ, singur sau împreună cu determinantele lui, de restul enunțului. Cele două părți de vorbire sunt însemne ale discursului direct. Ele se izolează prin virgulă, deoarece au o intonație specială și nu au funcție sintactică (nu stabilesc raporturi cu ceilalți componenți ai textului):
Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule […] (M. Eminescu)
Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul […] (Homer)
Cât pământ, Doamne!… (L. Rebreanu)
– Mioriţă laie,
Laie bucălaie, […]
– Drăguțule bace!
Dă-ți oile-ncoace […] (baladă populară)
Oh, i-am strigat, suflete,
Eu n-am murit! (N. Stănescu)
O, pământule,
Tu, bătrânule,
înțeleptule, mișcătorule! (N. Stănescu)
Ei, acu ce te-a apucat? (M. Sântimbreanu)
Este as, măi, este tobă de carte! (performanță)
Vocativul (al substantivului, al pronumelui, al numeralului) ca și interjecția cu ajutorul căreia ne adresăm direct unei persoane (mă, fă, bă, bre etc.) pot fi izolate și prin semnul exclamării:
Fă, Tinco, fă! Papucii de mătase,
Mărgelele, cerceii nu ți i-a dat Năstase? (T. Arghezi)
Utilizarea corectă a virgulei reprezintă un subiect generos. Voi reveni.
