Obișnuitul nu mă caracterizează. Mă plictisesc destul de des și de frică să nu mă scurg în lumea nimicului mă apuc de… căutat. Poate mi-am greșit meseria, poate cei de la FBI încă mă așteaptă și încă își doresc un omuleț care să le caute… orice.
Pasiunea de a scormoni am căpătat-o din… neant. Nu știu ce combinație genetică s-a produs, nu știu ale cui obiceiuri le-am căpătat, ideea e că membrii familei mele nu posedă această caracteristică, chiar din contră, aș putea spune.
Scormonitul are plusurile lui: afli informații, găsești lucruri sau persoane, capeți un soi de putere într-o lume în care majoritatea se feresc de ceea ce nu le prezintă interes. Treaba lor, nu știu ce pierd…
După o binemeritată pauză (și scormonitul își are limitele lui) m-am reapucat de treabă. Și nu pentru că mi-aș fi propus, ci pentru că mintea îmi tot fuge la anumiți oameni dintr-o altă viață cărora am uitat sau nu am avut curajul de a le face anumite mărturisiri. Ca să oprim mintea așa cum se cuvine, trebuie să găsim persoana…
La sfârșitul anului trecut, pe vremea când încă lucram într-un cămin de bătrâni din această mare capitală, mi s-a pus „pata” pe… o doamnă. În afară de un început de demență, ușor și ținut sub control de medicație, doamna făcea parte din categoria seniorilor activi din București. Era o persoană la vreo 70 – 80 de ani, care locuia singură și își petrecea timpul „călătorind” prin marea metropolă: pe la teatru, pe la operă, pe la muzeu, pe la o discuție cu vecinii de bloc. Cu toate astea, doamna C mai uita din când în când de medicație sau mai uita din când în când alte și alte lucruri, așa că fiica sa stabilită în Canada a decis la un moment dat că dânsa ar avea nevoie de supraveghere. Doamna C nu a fost încântată de ideea de a se stabili la un cămin de bătrâni, fiica a dorit să încerce, iar eu? Eu am fost fascinată de dânsa de când a apărut.
Mai mult ca sigur, oricine a stat printre copii, seniori sau bătrâni a ajuns la un moment dat la concluzia că îi place mai mult de un X din grupul cu care are contact zi de zi. E inevitabil. Cu toții avem la un moment dat un personaj preferat sau un prieten la care ținem puțin mai mult în comparație cu ceilalți. Cam așa s-a întâmplat și cu mine și doamna C. Dis-de-dimineață, era prima persoană pe care voiam să o văd la micul dejun, apoi prima persoană cu care îmi doream să povestesc, să stau pe canapea și să „bârfim de-ale tinereții”. Era și singura persoană care îmi vorbea despre relații, despre bărbații din viața ei, despre Canada, despre copii. Ce mai, era o doamnă haioasă, plină de viață și cu un suflet mare.
De ce îmi vine mereu în minte doamna C, chiar și după 4 luni de când nu am mai văzut-o? Pe lângă faptul că era persoana mea preferată din cămin, exceptând faptul că am suferit niște zile după plecarea ei acasă (așa cum spuneam, nu era locul ei acolo, era un senior activ și nu o persoană bolnavă), doamna C mi-a repetat de nenumărate ori un lucru care în acel moment mi se părea Science Fiction.
Pasiunea doamnei era să ghicească în cărți. Pasiunea mea este să aflu ce e dincolo de… această lume. Făceam echipa perfectă: dânsa îmi ghicea de mii de ori în cărți, iar eu îmi puneam mii și mii de întrebări, dacă se va întâmpla sau nu ce zicea ea acolo. Poate fi o coincidență, iar oamenii „serioși” ar spune că e o prostie, dar doamna C mi-a prevestit timp de săptâmâni întregi același lucru: „Tu o să pleci. Acum e momentul să pleci. O să întâlnești 2-3 bărbați mai mari ca vârstă (nu mai știu exact numărul) care o să te ajute financiar și profesional. Dacă ai în minte să pleci, acum e momentul să pleci. Pleacă. O să vezi că se adeverște. Chiar să vii la mine și să-mi spui dacă nu e așa”. Trebuie să recunosc, în acel moment aveam în minte să plec, însă nu știam încotro. Nu am plecat atunci – frumos și elegant – am plecat la aproximativ o lună distanță de plecarea doameni C din cămin. Am plecat cu surle și trâmbițe și acum, după ceva timp, am o vagă senzație că am cunoscut fix bărbații din previziunile doamnei C. Personajele sau persoanele „favorite” din viața mea sunt favorite pentru că au un… ceva: au o nebunie, au un zâmbet aparte, au… un simț în ceea ce mă privește.
Pe parcursul relației noastre de câteva luni, doamna C îmi tot spunea să o vizitez. Îmi repeta adresa de mii de ori. Am reținut-o, o știu, însă îmi lipsesc câteva detalii în care și doamna C se mai încurca: „apartamentul 4 sau 5. Scara C? Scara A?”. Nu credeam că am să mai știu adresa ei, nu credeam că o să îmi mai zboare gândul la bluza ei preferată cu un leopard pe piept, la cărțile de joc puse într-un portofel maro și la râsul ei zglobiu.
Acum scormonesc. Nu am vreun telefon, vreo carte de vizită, vreo adresă de social media, asta ca să nu mai zic de numele de familie. Însă, fiind perseverentă, la un moment dat am să o găsesc, am să îi urlu „Ați avut dreptate!” și am să sper că îmi va da din nou voie să fac parte din universul ei.
Doamna C este doar unul din puținii seniori activi care nu au neapărat nevoie de un cămin pentru a fi supravegheați, au nevoie de oameni, de socializare, de activități, de simplitate și bucurie. Cam ca toată lumea, nu?
Când am să o găsesc, vă dau de veste…
