Moș, babă. Babă, moș

Doresc să preiau o temă nu demult adusă în discuţie de Liliana Scarlat. Anume, decenţa şi mândria, şi chiar picul de orgoliu cu care, în trecut, bătrânii satului îşi acceptau apelativele moş şi babă. La fel ca şi în frunzele toamnei şi în orice altceva de pe Pământ ce nu este vădit alb sau negru, există şi aici anume nuanţe ce merită un pic de atenţie. Întrebarea pe care o pun eu este: sunt amândoi aceşti termeni – moş şi babă – perfect egali? Sau, mai bine zis, egalitarişti? Şi dacă nu, atunci de ce.

Aş porni de la limba română, care este blagoslovită cu multe, printre care şi genuri, trei la număr. Avem genuri pentru toate substantivele, la singular, la plural, pentru diminutive, pentru augmentative, pentru numerale şi adjective (am uitat ceva?). Între toate acestea eu cunosc un adjectiv de origine străbună, devenit substantiv, ce nu are decât un gen, şi acela este feminin: cotoroanţă.

Întelegeţi unde bat?

În limba noastră sunt mai mulţi termeni peiorativi ce vizează vârsta a treia feminină – mai puțin cea masculină: vrăjitoare, zgripţuroaică, hoaşcă… Există o percepţie istorică, de netăgăduit, că dacă vrei să-l personifici pe Necurat într-o faţă umană de vârstnic, atunci vădit trebuie să poarte chipul unei babe.  Ba chiar, ca exemplificare, un prieten foarte bun pe care îl stimez extrem de mult, matematician astăzi pensionat, mi-a şoptit într-o zi la ureche o mare taină: „Femeia a fost făcută de Dumnezeu! Dar femeia bătrână – pe asta a făcut-o Celălalt!”

Şi de unde această percepţie? Ar trebui să ne întoarcem mult în urmă, posibil până la ‘paşopt sau chiar mai devreme, or eu la istorie n-am fost premiant la şcoală. Dar mult prejudiciu trebuie că vine de la poveştile noastre străbune. Soacra cu trei nurori, va să zica soacra, şi nu socrul.  Apoi Punguţa cu doi bani – în care un moş cinstit şi umil devine bătaia de joc a unei babe răutăcioase până când, în final, forţele binelui (moşul şi cocoşul) răzbat. Iar în Ursul păcălit de vulpe se întâmplă că ursul, păgubaşul mascul fără altă vină decât onestia şi credulitatea, să fie adus la disperare şi mutilare fizică de vulpe, un animal de gen feminin – să fie o coincidență? Şi nu sunt numai poveştile noastre, ale românilor, pentru că Cenuşăreasa are, nu-i aşa, o mamă vitregă zgripţuroaică.  Ar fi putut avea un tată vitreg abuziv, dar nu, autorul a decis că e mai ilustrativ să aibă o astfel de mamă.  Hansel şi Grettel – peste cine dau ei în căsuţa de ciocolată din pădure? Un moş cărpănos, viclean şi pedofil? Nu. Se întâmplă să fie o babă canibală. Şi tot aşa.

De celebra Baba Cloanţa mi-e şi groază să vă mai amintesc.

Să fie pentru că bărbaţii au scris aceste poveşti?  Unii vor pune întrebarea, justificată, păi de ce n-au scris şi femeile câteva poveşti, să-i încondeiez mai aspru pe masculi?  Ştiu şi eu… e posibil că nu au avut timp… obligaţiunile bucătariei, spălatul şi pusul rufelor pe sârmă… vreme în care bărbatul, sau moşul, mai aproape de sobă, cioplind un lemn, trăgând din pipă, în timp îndelungat el şi-a stimulat şi mai aprig imaginaţia… Darwin o fi avut şi mai multă dreptate.

Există şi o clară inegalitate în frecvenţa cu care teremenii moş şi babă pot fi folositi la oraş sau la sat. Satul este, în creierele noastre, locul populat cu moş şi babe. Şi nu e lipsit de adevăr, mai ales în contextul în care multe sate sunt depopulate de tineretul (nu chiar atât de tânăr) plecat nu ştiu unde la muncă pentru luni de-a rândul. Dar atunci ce avem la oraş? Avem pensionari, avem domni, doamne, avem apartamente şi pieţe agricole în care toţi cei enumeraţi fac schimburi de mărfuri cât e ziua de lungă.

Ce variaţiuni la moş şi babă ne oferă limba română? Două la care mă pot gândi eu pe moment sunt moşneag şi baborniţă. Instinctul mă împinge să comentez, să răstalmăcesc aceşti termeni, dar are vreun rost? Las pe dumneavoastră, dacă chiar credeţi că e necesar.

În paralel cu ce ne oferă graiul nostru, mai există şi o anume percepţie publică, n-am să spun că este generală dar, în orice caz, bine întâlnită, că prejudiciul sexist trebuie musai aplicat şi vârstei a treia.  Adică, cine a considerat femeia a fi o treaptă înapoia bărbatului va fi foarte dispus să considere şi baba înapoia moşului. (Consecvenţa, dar numai atât, este de admirat.) De unde şi conceptul popular de “babe nebune”, o expresie concisă care, aşa cum ştim, se referă la un grup de persoane feminine de vârstă înaintată care sunt oarecum depăşite de contemporaneitate, părând să acționeze haotic, în neconformitate cu raţiunea masculină de cartier. Iarăşi, interesant de remarcat, nu avem un echivalent ştiut pentru confraţii de sex bărbătesc.

Ei, şi cu toate acestea, în afară de anume factori sexişti, sunt, fără îndoială, şi elemente solide de egalitate. Spre exemplu, niciunui om vârstnic nu i-ar surâde să fie strigat moş sau babă înainte să-i vină vremea, în mod categoric. Nici între patru ochi, şi nicidecum în public. Şi cum ştii tu cu exactitate, privind dinafară, când îi vine cuiva scadenţa de a fi chemat moş sau babă? Ai putea face o mare greşeală, de fapt, fără intenţie, ai putea chiar înfige un cuţit într-o inimă. Gândeşte-te la prima şi întâia oară când cineva va fi strigat moş/babă fără să şi-o dorească!… Hmm?… Eu să fiu în cauză, îmi închipui acum, la cei cincizeci şi patru de ani ai mei, ar fi un adevărat clopot de mitropolie ce mi-ar bate lângă urechi, spărgându-mi timpanele. Vedeţi bine, chestia este că, odată pecetuit ca moş sau babă, nu mai e drum de întoarcere către niciun alt apelativ. Practic şi teoretic, eşti scos din uz. E o etapă majoră a vieţii, un colţ abrupt ce îl dai în drumul dinspre momentul când ţi-ai ştiut copiii aranjaţi şi propria-ţi moarte. Că altceva mai tranşant ce să ţi se mai întâmple în acel spaţiu liniar şi monoton? Prin urmare, când situaţia nu este evidentă, este mult mai prudent să te înclini înspre partea dovedit-politicoasă şi să mergi pe un prudent „domn” sau „doamnă”. Aşa, va să zică. Dar, ia spune, ce te faci dacă se întâmplă să fie la ţară, departe de lume, şi persoana să aibă în jur de şaptezeci şi cinci de ani?… Sună aproape ironic să foloseşti „doamnă”. Sună ironic, dar parcă nu chiar atât de ironic, să foloseşti „domn”. Noroc că limba română are resurse mari, permiţând compromisuri – avem „mamaie” şi „tataie”; avem şi „matale” sau „mătăluţă”, care ne ajută să evităm aproape orice neînţelegere. Mai avem şi altele, inclusiv posibilitatea, meteahna de fapt, de a evita oricare nume sau apelativ (o practică care, apropo, este considerată nepoliticoasă în unele culturi şi limbi, engleza nativă printre ele). Dar ne trădează verbul când nu mai putem evita a-l folosi fie la persoana a II-a singular, fie la a II-a plural. Şi aici dilema intervine.

Articolul Lilianei Scarlat, la care face referire autorul, poate fi citit AICI.

Foto: creație în ceramică de Daniel Leș