Nu s-a luminat încă, dar mi-am făcut cafeaua. Mă aşez pe balansoarul din verandă, să văd dealul prin fereastră.
Cândva, pe creasta dealului acestuia, tatăl meu mă ţinea de mână şi îmi arăta cerul. Mă mângâia pe fruntea la fel de senină ca înaltul cerului şi îmi vorbea despre simbolul înălţimilor. Îi văd chipul şi îi aud bine vocea. Daaa, printre brazii din faţa geamului văd o umbră care se strecoară călcând uşor, ca să nu fie simţită de nimeni, în afară de mine. El e, e tatăl meu.
Mă poartă în direcţia dealului, unde altădată îmi spunea lucruri de taină. Plec cu el. Păşesc cu inima odată; calc uşor, cu grijă, să nu trosnească vreo crenguţă, iar el să îşi aducă aminte de propria moarte.
Din nou a uitat de locul lui definitiv şi a venit să-mi spună ceva. Sau, poate, doar să-mi amintească de viaţa lui, de dorurile lui. Mă ţine de mână şi nu îndrăznesc să-l întreb ce gândeşte. Nu mişc nici mâna, care stă ascunsă în pumnul sau, transformat acum într-o aripă ocrotitoare.
Citește articolul integral în Revista Seniorul.
Ce articol frumos! Mi- a placut foarte mult, aveti talent si sensibilitate. Cu siguranta v-ati iubit mult tatal. Pentru mine este cea mai importanta persoana, nu mi-as vedea viata fara el.
Sper sa citesc mai multe articole scrise de dumneavoastra.