Trezitul de dimineață nu mai e ce-a fost odată. Ceasul deșteptător continuă să sune (probabil la aceeași oră) însă eu nu mai înțeleg de ce. Am pierdut noțiunea timpului. Conform propriului meu studiu, pierderea noțiunii timpului apare în cea de a doua etapă.
Am uitat numărul de telefon. Acel număr care ar trebui să mă ajute atunci când pierd noțiuni. Nu mai știu dacă într-adevăr aveam un număr, dacă e real ce mi se întâmplă sau e doar un vis. Mă rog să fie doar un vis.
Azi mă pot uita la Mircea. Îl văd cum doarme și realizez cât de mare e, cât de mult a crescut. În următoarele 15 minute probabil mă voi uita la el și mă voi întreba cine e.
Am uitat câți ani am. 20? 30? 40? Nici măcar nu mai știu unde am pus certificatul de naștere sau buletinul.
Mă învârt prin casă și dau peste niște poze frumos înrămate așezate pe un pian… vechi, clasic… probabil scump. În 2 din cele 3 poze apare aceeași femeie însoțită de un bărbat, iar în ultima apare Mircea, sau cel puțin e un puști care seamană cu el. Îmi văd reflecția în ramele fotografiilor și pentru o fracțiune de secundă realizez că femeia din poze… sunt eu. Singura întrebare care îmi mai rămâne este, cine o fi bărbatul?
Urc scările și ajung într-un salon mare, luminos, un fel de încăpere medievală în care regii își dansau numeroasele iubite. Dacă gigantica locuință era a mea, un singur lucru putea să-mi fie cert: eram bogată. Mă învârt prin salon: niște mese acoperite de un cearceaf alb…10 mese ca să fiu mai exactă. Deschid unul din geamuri și mă uit în grădina: o întindere de câțiva metri, plină de flori… deci sunt o romantică, îmi plac florile. Dintr-odată aud niște pași în spatele meu. Un băiețel de vreo 6 ani, somnoros, cu un cățelus de pluș în brațe se uită la mine.
Cine era? Cum ajunsese aici?
Mă privește fix câteva minute, apoi o ia la fugă pe scări. Pornesc după el. În alergarea mea mă lovesc fără să vreau de un pian… vechi, clasic… probabil scump. Ridic privirea și văd 3 fotografii, iar într-una din ele era copilul care mă speriase de moarte. Locuia cu mine… dar, totuși, al cui era?
Îi aud vocea. Mă duc după el și îl găsesc în fața ușii de la intrare vorbind cu un bărbat care la prima vedere mi s-a părut cunoscut.
Micuțul om se apropie de mine și mă duce într-o cameră plină de rafturi și cutii. O adevarată bibliotecă științifică având în vedere că titlurile cărților se referau numai la medicină, genetică și boli ereditare. Cutiile erau pline de documente, diplome și premii… toate dedicate aceleiași persoane. Lângă televizorul gigantic de pe unul din pereți se afla o cutie… specială (am numit-o eu în acel moment) plină cu casete video.
M-am întors spre copil, însă acesta dispăruse. În locul lui apăruse bărbatul de la intrare care părea că așteapta cu nerăbdare altă mișcare de-a mea. Mă gândeam să-l întreb ceva, orice, însă privirea lui mă intimida.
Mă apuc să răsfoiesc hârtiile, să dau jos din bibliotecă unele cărti. Nimic. Nimic nu-mi atrăgea atenția,nimic nu mă făcea să înțeleg.Într-una din cutii dau de o diplomă frumos înrămată pe care scria mare: „Premiu onorabil pentru cel mai performant studiu al unei boli degenerative”… și numele aceleiași persoane care practic era stăpână pe tot ce însemna acel spațiu. Întorc diploma și pe spatele ramei era lipită un fel de foaie medicală. Nu se înțelegea mare lucru din scris (probabil din cauza vechimii) decât o singură idee bine subliniată: „Diagnostic: Alzheimer. Descoperit în stadiul primar. Cu o rapidă tentă evolutivă”. Același nume. Aceeași persoană.
