Năzdrăvăniile lui tătăiță. În direct

comunicare varstnici

De astăzi voi inaugra o serie de „momente şi schiţe” care se va numi „Năzdrăvăniile lui tătăiţă”. De multă vreme mă gândesc la asta, pentru că prea am ratat multe momente spumoase, unice şi dragi.

Tătăiţă al meu are 74 de ani şi este tatăl mamei mele. A fost, şi eu îl mai văd încă, un bărbat frumos, pedant şi inteligent.

Vârsta însă îi oferă o lejeritate comportamentală care-l face adorabil. Este un tip cu simţul umorului şi cu oscilanţii emoţionale, niţel ipohondru şi anxios, care îi dau un aer bonom. Ne iubim nemărginit şi fără să fie nevoie de prea multe cuvinte.

Năzdrăvăniile lui vor fi scurte şi, sper, haioase, încercând să-l păstrez în felul acesta cât mai mult lângă şi în mine.

Astăzi voi descrie năzdrăvănia de ieri.

Tocmai ce adormisem, după o zi ceva mai lejeră ca activitate, dar solicitantă termic. Deodată, sună telefonul mobil de pe noptieră, pus la încărcat, desigur. Înlemnesc: ceasul arăta 00:04, iar pe ecran scria cu litere mari de tipar: TĂTĂIȚĂ. El nu sună niciodată la orele astea, pentru că se culcă cu găinile şi este un tip cu mare bun simţ, deci nu ar suna degeaba, fiind atent să nu deranjeze. Aşa că vă imaginaţi că n-am putut decât să mă gândesc la ce e mai rău! Zic: gata, asta e!

Răspund cu vocea gâtuită, cu inima cât un purice şi cu mintea buimacă:
– Alo… spun excitat, cu teamă de veşti proaste…
– ALO, ţipă tătăiţă! Zic, „e nasol, după voce”.
– DA, ce e?! Ce s-a întâmpat?! întreb eu în pragul apoplexiei!
– Păi ce, n-ai auzit?
– Nu, ce să aud?
– S-a împuşcat Năstase…
– Care Năstase? şi încerc să fac rapid o trecere în revistă mentală a tuturor mătuşilor, unchilor, verişorilor şi a altor rubedenii, ca să-l identific pe ‘mnealui.
– Cum care? Adrian!!!

Mi-au trebuit vreo 3 secunde să procesez şi să realizez că nu e nimeni din neam, ci fostul premier. Noroc că tătăiţă al meu mi-a oferit acest răgaz oferindu-mi detaliile necesare:
– Uite a venit şi Smurdul. Vai, săracu`! Aaaa, uite e şi Victor Ponta acolo şi ia, ia să vedem ce zice. Ia ascultă aici… şi mă pomenesc cu telefonul lipit de televizor. Ascult declaraţiile şi încep să construiesc imaginea de ansamblu, care nu era tocmai de bun augur. Apoi îmi revin şi întreb uimită:
–  Tataie, da` matale nu dormi la ora asta?
– Păi cum să dorm, nu vezi ce s-a întâmplat. Păi da, tu nu vezi, că tu nu vrei să-ţi iei televizor. Foarte rău. Io ţi-am zis că dacă n-ai bani, îţi dau io (deşi i-am explicat de vreo 50 de ori până acum că nu e vorba de bani, ci de alegere personală). Stai că-ţi zic eu, şi uite aşa, mai abitir decât ori reporter de la orice televiziune, tătăiţa transmitea de la faţa locului, respectiv din vârful patului şi faţa televizorului.

Stau şi ascult aşa vreun sfert de oră şi, cum v-am zis deja că e om cu bun simţ şi văzând că eu nu prea am reacţie, fiind preocupată să-mi reaşez inima şi tensiunea în limitele normalităţii, îmi zice aşa, cu voce mai stinsă, de parcă-şi cerea cumva scuze:
– Ei, n-am şi io cu cine să comentez, că mă-ta mare doarme!
Mă pufneşte râsul şi din clipa aia l-am iubit mai mult.
– Păi, bine, tătăiţă, dar pe papa l-ai sunat? Că el are televizor şi puteţi comenta împreună, încerc eu să-i sugerez soluţia salvatoare, sperând ca pe viitor să-i mai încerce şi pe alţii!
– Ba daaaa, l-am sunat şi pe el, da` nu răspunde… cred că doarme şi el!

El e tătăiţă al meu şi îl iubesc. Continuarea? Am ascultat transmisiunea mai departe şi apoi mi-a mai trebuit juma’ de oră după… ca să readorm. Iar despre cum a învăţat tătăiţă să folosească mobilul o să vă povestesc altă dată…

Articol publicat în 2012 pe blogul autoarei – Fericiți cei ce comunică

Spune-ți părerea

*