E vreme de primejdie?

Constantin Brancusi

Iubesc copiii, pentru că văd în ei puritatea, dorinţa de cunoaştere, bobocul unei flori ce stă să explodeze de frumuseţe, vitalitate şi iubire.

Iubesc florile, pentru că le simt dorinţa de a-şi arăta bucuria nerăbdătoare de a trăi împreună cu noi, gingăşia vieţii lor.

Ador bătrânii care ştiu prea multe lucruri despre viaţă, cu înţelepciunea lor ca un pocal de nectar care te aşteaptă în toiul unei veri toride, când fântânile au secat, iar izvoarele munţilor sunt prea îndepărtate.

Iubesc raza tânără a dimineţii care trezeşte la viaţă întreaga creaţie a Domnului.

Iubesc şi copilăria mea tristă, neajutorată şi prea nefericită care m-a învăţat că toate lucrurile bune se nasc din muncă şi perseverenţă.

Iubesc învăţătorii. Chiar am un cult pentru toţi cei care, dincolo de catedră, ştiu să spună şi să arate micilor discipoli cum se deschide drumul cunoașterii, calea binelui, a adevărului, a frumosului.

Iubesc pământul pe care îl calc, pământ roditor, născător de grâu, de genii româneşti, cunoscător de fapte şi de taine vitejeşti. Îl mai iubesc pentru că el dăruieşte odihnă veşnică neamului acestuia şi tuturor neamurilor care au vieţuit cândva aici. El ocroteşte în inima lui pe iubiţii mei părinţi, pe rudele mele dragi…

Iubesc cerul care priveşte şi binecuvântează toate darurile despre care am vorbit până acum.

Iubesc toate acestea şi încă multe altele. Iubesc mâinile care ştiu să secere grâul, să scoată pâinea din cuptorul fierbinte şi aromat. Mă plec cu admiraţie în faţa bărbatului care îşi înalță zidurile caselor cu mâinile lui, în aşteptarea femeii născătoare a pruncilor de mâine. Iubesc şi câinele din curtea românului, care dă bineţe prietenului casei pe care o păzeşte şi îşi arată colţii celor ce gândesc împotriva vieţii stăpânului care îl hrăneşte.

Dar, ca orice om care iubeşte, am temerea de a nu-mi rătăci iubirea. Am şi multe îndoieli. Doamne, şi cât de rău este viermele şovăielii care se zvârcoleşte în inima celui care iubeşte!

Mă îndoiesc că nu toţi copiii vor creşte aşa cum mi-aş dori eu şi părinţii lui: plini de iubire, de recunoştinţă, de ascultare şi de cunoaştere.

Nu am siguranţa că toţi bătrânii sunt atât de înţelepţi cât ne-am dori să fie, sau că toţi au norocul de a avea o sănătate care să nu-i oblige să devină ursuzi şi îngroziţi de neputinţa de a se descurca fără ajutorul cuiva.

Am şi temerea că unii învăţători uită că micul lor discipol, fiu al unor părinţi sărmani, le înnobilează sufletul şi le aduce bucuria împlinirii misiunii lor sfinte.

Mă îndoiesc chiar şi de îngăduinţa acestui pământ, răbdător şi roditor, fiindcă şi el se mai înfurie din când în când, cutremurându-se şi scuturându-şi povara, răzbunându-se parcă pe nepriceperea şi lăcomia noastră.

Până şi cerul mă sperie uneori, când își pornește concertul înfricoșător de nori negri şi de ploi nesfârşite, aducătoare de potop pedepsitor. Potopul acesta va distruge florile, va înceca grâul, va inunda mormintele iubiţilor noștri părinţi, stricându-le odihna, tulburându-ne liniștea.

Mi-e teamă că urăsc toate aceste nelegiuiri de care, pe bună dreptate, mă tem. Simt că biata mea inimă se mâhneşte, se îngrijorează văzând şi simțind aceste fărădelegi. Se zbate neputincioasă şi vede că nu prea ar mai cunoaşte calea de a-i opri pe făptuitorii acestor păcate. Fariseismul, răul cel mai des întâlnit, are rădăcini adânci, luciri încântătoare şi glasuri mieroase. E vreme de primejdie pentru mine, dar şi pentru cei ce aparent iubesc dreptatea, dar mărturisesc neadevăruri. Pentru cei ce consideră că nu oricine poate avea dreptul să fie iubit sau respectat. Tăcerea şi suferinţa nemărturisită m-au caracterizat vreme îndelungată. Am plâns şi am lăsat pe alţii să vorbească, aşa cum au crezut ei. Până ieri. Cu inima ferecată de durerea nemărturisirii propriilor păcate şi ale rănilor provocate de păcatele celorlalţi am ajuns la părintele Nicolae Popescu Frăsinei. Fără să mă întrebe nimic, fără să aştepte să mărturisesc ceva, m-a privit şi mi-a spus: „Nu opri cuvântul salvator la vreme de primejdie – aşa spune Sfânta Scriptură!”

Mâine merg la biserica unde slujeşte, undeva în Drumul Taberei. Aud că s-a străduit îndelung pentru construcţia şi înfrumuseţarea ei, iar asta îmi spune multe despre credinţa sa. Trebuie să-i spun că vreau să iert din nou şi să uit, însă mi-e frică de dezamăgirea care va urma.
Am experienţa repetată a acestei încercări. Pleci cu convingerea că nu se poate ca persoana iertată să nu simtă că este iubită şi că îţi doreşti să o ierţi, în primul rând pentru că o iubeşti. Apoi, în numele iubirii, al bunului simţ şi al credinţei, aştepţi ca motivele care au dus la supărarea anterioară măcar să se diminueze, dacă nu să dispară. Dar, din păcate, nu se întâmplă asta. Atunci, deznădejdea te învăluie. Te simţi frustrat, neiubit, nerespectat. Îţi pui problema dacă iubirea şi iertarea ta sunt înțelese sau dacă ești folosită. E un amestec de suferinţă cu decepţie. O durere aproape ucigătoare. Doare și orice durere te slăbește, nu te întărește.
Mi-e teamă să mai sufăr, ştiind că ei, cei ce sunt uniţi în aceleaşi simţiri, diferite de ale mele, nu mă vor sora lor, ci preasupusa şi veșnic iertătoarea lor slugă…

Explicație foto: Muza adormită (I), de Constantin Brâncuși

Spune-ți părerea

*