Dănuț

oamenii strazii iarna

Ploaia a stat. Acum bate vântul. Geamul face zid între foamea lui şi pâine…

Îşi spune: „Un pumn! O piatră! (atât, şi obstacolul dispare)… E uşor… un pumn… o piatră…” Ochii minţii văd pâinea caldă ruptă-n dinţi şi mestecată cu lăcomie… Își vede înghițiturile mai mult pe nemestecate, muşcătură după muşcătură, până când gheara aia care-i sfâşâie măruntaiele se astâmpără…

Paşii cuminţi (învăţaţi de mult cu cuminţenia) ştiu că nu trebuie să se oprească! Și paşii îl duc mai departe… Trece pe lângă geamuri care feresc fel de fel de minuni… Unora nici nu le ştie rostul. A auzit de calculatoare, de internet, dar nu pricepe cum poți călători cu nişte cutii atât de mici…

De undeva se aude un cântec; nişte câini latră, trece maşina poliţiei… Sirena îi zgârie creierii şi-i îngheaţă inima. Nu ştie de ce îi e teamă! Se teme de poliţie şi atât. N-are casă, n-are masă. „Miliţenii ăia poate să creadă orice” îşi zice, convins că e mai bine să evite potecile lor…

Se lasă seara şi se grăbeşte să ajungă la adăpost. Îi e teamă să treacă printre barăcile alea dărăpănate noaptea. Se teme de multe, dar cel mai tare să rămână singur… Ar pleca de aici altundeva, dar nu-l cunoaşte decât pe Nicuşor. S-a lipit de el de când l-a adunat de pe stradă în noaptea aia când… Alungă aducerea-aminte cu un oftat. S-ar urca-n tren, să ajungă acasă la ai lui, dar conductorul nu-l lasă… îl dă pe mâna poliţiei pentru că n-are acte şi apoi… îi face de râsul lumii pe nepoţi, pe soru-sa…

Să strângă bani n-are cum, că ce capătă nu-i ajunge nici de mâncare… Noroc cu fetele de la cantina de ajutor social… La sfârşit de tot, când termină cu toţi, scurg oalele şi-i fac o porţie… Ciorbă, felul doi… Câteodată are noroc şi de o bucăţică de carne.

Strânsese nişte bănuţi, dar s-a-mbolnăvit Nicuşor… I-a luat nişte mâncare mai ca lumea să se-nzdrăvenească, nişte doctorii… După ce i-a trecut fierbinţeala, Nicuşor s-a crucit când a văzut că nu-l părăsise, că l-a îngrijit şi i-a luat medicamente! Pe urmă, l-a luat la înjurături: „Fir-ar capul şi inima ta a dracului, Dănuţe! Puteam să fiu scăpat acu’, neică, dacă nu te băgai tu să faci pe Dumnezeu! Scăpam! Scăpam, măăăă! Pricepi? Crăpam şi gata! Eram la Dumnezeu’ meu acu’, măăă!” El, Dănuţ, i-a răspuns că-l lua dracu dacă nu-l luau doctorii… Nicuşor i-a zis una de l-a trăznit: „Păi ăla-i Dumnezeul meu, măăă!” Dănuţ e credincios şi ce a auzit l-a speriat! Voia să plece, pentru că se fereşte de ăia daţi răului, dar nu mai avea bani. Se împăcă cu gândul că nu poate pleca… Măcar până se pune nebunul de Nicuşor pe picioare… Al dracu-ne-al-dracu, când a fost el să dea de dracu, Nicuşor l-a scăpat.

Acum trebuia s-o ia de la-nceput cu strânsul banilor. Şi ce să strângă, când trebuia să ia mâncare pentru Nicuşor, că amărâtul nu putea nici să meargă. Boala-l sleise de tot. Parcă era strigoi!

Când era sănătos, Nicuşor se ducea pe unde ştia el, se descurca! Aducea mâncare pentru amândoi şi pentru a doua zi câteodată…

Acum Nicuşor zăcea iar, gemea de-ţi rupea inima şi nici să mai mănânce nu mai voia… Da-n somn sau aiurare, ce-o fi fost, a cerut struguri. S-a dus furtună să-i aducă. A cerşit pe la tarabe… Colo un bob, dincolo un ciorchinel… În borcan are ciorbiţă. Poate-o mânca… Dacă nu vrea, atunci o s-o mănânce el… Îi e foame de nu mai poate, dar… uite că poate! El poate să apuce ziua de mâine şi fără ciorba aia… Miroase păcătoasa de-ţi răsuceşte maţele-n tine de poftă. Eh… o să guste niţică când ajunge, aşa, cât să-i facă poftă lui Nicuşor!

Somnul nu se lipeşte de el. Nicușor bolborosește ceva, cu ochii holbați, scăldați în lacrimi… Parcă-i apucat de „ăl rău”. (Aşa a mai văzut pe unul la o mânăstire, unde încerca popa să i-l scoată pe dracu din el! Mamă, ce s-a mai speriat şi atunci!). „E de mă-ta frate, s-o caut pe mă-ta?” A dat din cap că nu, da’ ochii au dat drumul la alt şuvoi de lacrimi… „Vrei să-ţi dau ceva?” Iar a dat din cap că nu… „Să nu ceri lumânare, că nu-ţi dau, că tu nu mori, mă! Auzi? Nu te las eu să mori şi să mă laşi singur!” Dădea din cap că nu. Și (nu s-a aşteptat, că era sleit de tot!), numai ce s-a învârtoşat odată, s-a sculat şi s-a repezit la gâtul lui, de-a crezut că vrea să-l sugrume! L-a apucat strâns de crucea pe care o purta la piept, a făcut „iiiaohhââ” şi gata! I-a rămas agăţat de gât, cu mâna ţapănă pe cruce, cu ochii ăia holbaţi plini de lacrimi înfipţi într-ai lui.

L-a ţinut în braţe ca pe prunc, până s-a răcit! Crucea i-a legat-o de mână. Atât să facă pentru Nicuşor, dacă struguri n-a mai putut să-l facă să mănânce. Pe urmă a venit poliţia, o maşină de la salvare şi gata cu Nicuşor! L-au dus la morgă. Au venit apoi şi mă-sa şi sor-sa. Ce-or fi mai venit?!

Frigul îi muşcă carnea şi-o sfâşâie. Tija de la picior îi dă de furcă. Piciorul s-a obrintit. E roşu, umflat şi-l doare. Rău tare îl mai doare… Dar şi mai tare îl dor rănile. L-au ros încălţările. Să se spele, nu a prea avut unde, iar de când a venit gerul… laba piciorului e carne vie, cu puroi. Pute a hoit. A mort. Nicuşor a avut noroc: n-a apucat să se împută… El pute deja. Până mai ieri-alaltăieri mai mergea cu tramvaiul să se încălzească… Acum îl dau oamenii jos şi-l ruşinează. Îi zic cum le vine la gură: împuţit, aurolac, beţiv nenorocit… Coboară. N-au dreptate! Nu-i beţiv, nici aurolac. Au dreptate! Este nenorocit, împuţit… Au dreptate: pute… Coboară şi gerul îl înhaţă-n colţi de gheaţă. Viscoleşte. Iarna este-n dreptul ei divin! E timpul ei. E la locul ei. El nu-i la locul lui. Acasă, ai lui îl cred mort. Nu ştiu de el de aproape un an. A vrut să le scrie… Apoi a sperat că va reuşi să ajungă acasă ca tot omul: cu trenul sau autobuzul. Pe urmă a cheltuit tot ce strânsese cu boala lui Nicuşor. A cheltuit de pomană, că Nicuşor i-a tras clapa şi a murit!

Nu se mai uită de mult la vitrine. Acum ochii săi caută maşini părăsite, un gang, un balcon de parter, că noaptea poţi sta acolo fără să te ştie nimeni, nu te plouă, nu te ninge! Ochii săi caută după cartoane. Cartoanele sunt bune că ţin de cald, dar trebuie să le apuce, că ori le ia altul, ori vin ăia şi le duc la… nu ştie unde. Undeva! Mintea sa îl ajută să priceapă doar atât: trebuie să trăiască… Nu mai ştie pentru ce.

Fuge. Fuge de oameni, pentru că îl batjocoresc. Se teme de oameni. Se teme încă şi de câini, dar aşa, mai cu fereală, se ţine aproape de ei! Câinii sunt cei care se descurcă mereu! Ei găsesc culcuşurile cele mai ferite de vânt şi ploaie! Ei găsesc primii resturile de mâncare cele mai bune, mai grase, mai gustoase… Ei, câinii, îşi permit să aleagă! Ei, câinii, mănâncă doar carnea! Lasă pâinea, salata, varza, cartofii! Câini fraieri! Dar el, Dănuţ, nu le poate lua, decât după ce ei, câinii, pleacă! Le păzesc aşa ca proştii, degeaba! Dar după ce pleacă, poate să aleagă şi el ce rămâne. Şi rămâne destul! După ce a murit Nicuşor, a rămas cu ei, cu câinii. Şi sunt tovarăşi de nădejde! Nu-l lasă să mănânce înaintea lor, dar îl apără de multe…

Când l-a cunoscut, Nicuşor l-a dus la un centru pentru amărâţi. Îi zicea Samu. Era acolo o fată bună, Ramona… Ea l-a încurajat să treacă pe la ei, pe la Samu ăla adică, oricând are nevoie de ceva. Dar Ramona a plecat. Ceilalţi, care stau pe acolo, le dau ăstora ca el haine, doctorii, când au şi ei, pentru că primesc şi ei pomeni, de la ăia bogaţi sau de la oameni miloşi. Le împart lor, oamenilor străzii… A aflat că aşa li se spune: oameni ai străzii… De parcă vrea vreunul să bântuie ca strigoiul pe uliţă… De parcă strada e mă-sa sau ta-su… Stau pe stradă pentru că nu au unde se duce! Nu-i vrea nimeni. Îi lasă la… locul lor: pe stradă. Cică oamenii ăştia de n-au unde să se ducă sunt o categorie socială cu comportament deviat. Că nu sunt normali adică… Poate că n-or mai fi! Dar nimeni nu s-a născut în drum…

Gândurile astea… Toate astea în carnea lui îi povestesc despre cei lăsaţi acasă. Acasă, la Târgu Neamţ. Lângă Târgu Neamţ. Un sătuc ca un colţ de rai… Munte, pădure, un pârâu… Căsuţa moştenită de la ăi bătrâni, cam într-o rână, dar a lui… Cu sobă, cu macaturi ţesute de mamă-sa-n război, la lumina lămpii! O vede ca şi când ar fi acolo! Are impresia că dacă întinde mâna, o poate atinge… Are impresia că dacă-i cere să pună masa, se va ridica de la război, va ofta, va zâmbi şi se va îndrepta spre plită unde va căuta-n oale bucata de carne cea mai moale, cea mai mare, că-i pentru Dănuţ al ei! Pe urmă, cât va mânca el, se va duce să aducă ligheanul de pe prispă, să-i pună să se spele… Ștergarul de cânepă ţesut tot de ea miroase a busuioc şi levănţică. Săpunul de casă făcut de ea, fireşte, a pelin… Sufletul cată odihnă-n năzăreala asta binecuvântată şi-l hrăneşte pentru o clipă cu pace… Simte mirosul de leuştean din ciorba aia fierbinte şi îşi face cruce să mulţumească lui Dumnezeu pentru mila Sa cu grabă, să nu se răcească ciorba… Întinde mâna după lingură şi prinde… nimic! Vedenia a fugit. Se regăseşte-n loc străin, în frig şi noapte.

Merge. Dacă se opreşte, moare. Raiul trecutului e departe. Iadul în care rătăceşte fără speranţă este lumea lui de acum… Aşa simte. Că a plecat din rai şi a ajuns în iad. A plecat să muncească. L-a îmbiat un consătean. Să vină la Bucureşti, să se angajeze cioban… La început s-a crucit! Cum să fii cioban la Bucureşti? Unde să pască oile-n adunătura aia de case peste case, şosele şi asfalt? L-a dumirit că nu în Bucureşti, ci lângă! După o jumătate de litru de ţuică fiartă, era pe drum! El, Dănuţ, nu bea… Ţuica aia l-a tâmpit… Nici lui soră-sa nu i-a spus, pentru că ştia că nu l-ar fi lăsat să plece! Dar a plecat, închipuindu-şi că face un lucru bun. Voia să strângă nişte bănuţi, să fie şi el de ajutor în casa lor… Toţi erau oameni aşezaţi, cu stare. Doar el rămăsese-n urmă. Nu-l ajutase norocul sau mintea! Şi nici vremurile! Când s-a gândit să-şi facă un rost, venise revoluţia! Schimbare mare, care a întors multora creierii pe dos!

La revoluţie avea 22 de ani! Minte fierbinte… Lucra să strângă bani pentru un gater… Nu i-a strâns! A vrut să-şi ia o drujbă măcar, să taie lemne-n pădure, că la el în sat pică pădurea pe ei… Şi-a luat, dar prea târziu! Alţii-şi luaseră înainte. Avea drujbă, tăia lemne, dar… tăia lemne doar pentru casă… Bani, ioc! Nu avea cui să vândă lemnele alea… Pe urmă, pădurile erau ale cuiva! Când s-a dumirit că pădurea nu mai e a „statului”, de unde lua fiecare după pofta inimii şi că, dacă taie lemne, taie din ograda vecinului, care-ţi dă cu toporu-n cap dacă te prinde că-l furi, era târziu…

Când n-au mai fost bani, i-a plecat şi nevasta cu altul… Copii n-au făcut. N-a vrut ea! „Io, tataie, io pot să-ţi fac şi o sută că-s ţapănă! Tu, amărâtule, nu eşti ispravnic să-i creşti!” A avut dreptate! Era „ţapănă”! Când a plecat i-a luat toţi bănuţii strânşi şi l-a luat la omor cu parul. I-a spart dinţii şi s-a dus… A rămas cu ruşinea, durerea şi sărăcia lui. O vreme n-a fost în stare să dea ochii cu oamenii. Mai toţi îi spuseseră că nevasta lui nu-i poamă bună. Şi cu mai toţi ajunsese la cuţite pentru vorbele astea! A bolit aşa-n necazul lui mai bine de-un an. Soră-sa se luase de gânduri, credea că s-a betegit de cap. Îi era ruşine cu el şi de el, că-i făcea de râsul satului! La sat e apăsare mare dacă intri în gura lumii.

Acum ştie că trebuie să meargă. Aşa cum poate… Se duce… nicăieri, fireşte, dar trebuie să nu se oprească. Dacă se opreşte moare. Merge şi inima-i bate iute, pasăre speriată şi obosită… Carnea sa a obosit. Vrea să moară, dar nu are dreptul să vrea, pentru că e păcat, vrea să trăiască, dar nu mai ştie cum. Frigul vine în valuri. Azi plouă, mâine e frig, pe urmă frumos. Ştie că viaţa lui depinde de starea vremii. Se uită pe cer, să vadă ce-i mai dă Dumnezeu. E soare, ştie că apucă ziua de mâine, e nor… nu ştie! Mai trăieşte doar pentru că a fost o toamnă lungă. Vremea s-a stricat abia după sărbători, către Sfântul Ion. Dar zile multe nu mai are! Nopţile sunt rele rău… rău… Şi zilele, dar ele nu-l chinuie atât de tare. Când trăia Nicuşor, se aciuaseră lângă un gard de fabrică părăsită. Loc ferit de curioşi, necălcat de nimeni. Adunaseră de pe unde s-a putut o plapumă, o pătură, nişte cartoane, nişte lădiţe şi înjghebaseră un culcuş. După ce a murit Nicuşor, n-a mai putut sta acolo. Îl vedea întruna… Ba i se părea că-l aude vorbind, ba că geme ca atunci când se-mbolnăvise… Şi-i vedea ochii. Ochii ăia holbaţi, plini de lacrimi, care cereau iertare şi ajutor… Acum, de când a venit cu adevărat vremea rea, s-a întors. Acolo e mai ferit de vânt. Se strecoară binișor în culcușul jilav. E rece, dar se va încălzi nițel sub plapuma lui Nicușor… Și mâine se va duce la…

E cald… E cald? Cum de…?! Fulgi mari, albi, cad scuturaţi de aripi de îngeri… Fulgii l-au îmbrăcat în hlamidă albă, cu diamante de gheaţă şi… Nu se poate mişca. Prea grea este haina asta pentru umerii săi împuţinaţi. Pe faţă, fulgii se topesc în lacrimi. Nu ştie, îngerii plâng, el plânge, simte doar lacrimile şiroind. Poartă diademă albă pe capul încins de febră. Simte forfotă, parcă aude șoapte… O sirenă răsună în noapte. Ştie că e… trâmbiţa chemării la Judecata de Apoi… Vede îngerii cum îl ridică şi-l poartă pe braţe blânde… Aude. Spun ceva despre el. Zic că… nu mai scapă! De cine să scape? De ce să scape?! E bine. Îngerii au venit la timp! E cald şi pace! Au venit să-l ducă la EL! Să-l ducă în cer… Poate se va întâlni cu Nicuşor… Nerăbdarea pune stăpânire pe sufletul său: mai repede, mai repede… O să-i vadă pe maica, pe taica… Zâmbeşte. Lacrimi de bucurie, lacrimi de îngeri, lacrimi… Îngerii îl ridică cu grijă, cu dragoste… Alb, lumină, pace, nimic… Îngerii oftează: „prea târziu!”

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.