Dragostea dintr-o ceașcă de cafea

„Cărțile, ca și copiii, se nasc și în vreme de război. Toți visăm să sărbătorim când apare un copil, să petrecem când intrăm la facultate, când terminăm facultatea, când ne căsătorim. În general, când ne îndeplinim un vis. Dar visele se pot îndeplini oricum și în vremuri grele.

Ar fi mare păcat să încremenim în mințile noastre, destul că fizic suntem prizonierii panicii și ai incertitudinii. Am început să scriu cartea în urmă cu 4 ani, pur și simplu de dragul amintirilor. Scriam  de câte ori prindeam puțin timp, eu nu sunt scriitoare de profesie. Am schimbat mai multe meserii: am fost pe rând învățătoare, profesoară, avocat, acum sunt data protection officer.

Scrisul, însă, e cu totul altceva. Înseamnă foarte multă documentare, multă inspirație și o stare egoist- creatoare, care te rupe ceva timp de oamenii din jur. Poate de aceea, unii scriitori au tabieturi și practică periodic o autoizolare impusă, cu totul de altă natură decât cea de acum.

Romanul Dragostea dintr-o ceașcă de cafea nu e un roman de dragoste, nu e un roman politic, e pe alocuri realist, pe alocuri fiction. Acțiunea începe în jurul anului 1979 în Sud Estul Europei, în București, când comunismul devenise din ce în ce mai îmbâcsit și se răsucește în jurul unui laitmotiv: ceașca doamnei Plaiu, o bătrână carismatică pentru care diminețile încep cu sorbitul tacticos al unei cafele.

Doamna Plaiu a existat cu adevărat, dar nu am avut nicidecum intenția să o scot pe ea la rampă, ca și personaj. Pur și simplu, am dorit ca cititorul să călătorească imaginar dintr-un București gri comunist în Veneția, apoi în Istanbul, Munchen, Chișinău sau Sintra (Portugalia). Cartea a fost gândită ca o pledoarie (asta mi se trage din avocatură, a doua meserie) pentru veselia pierdută de oamenii din Sud-Estul Europei, peste care s-a așezat în ultimii anii o pâclă de tristețe.

Toate locurile și personajele apar ca într-o scenă glisantă și se trag unul pe altul într-un timp care se termină puțin după căderea Cortinei de Fier.

Nu, nu m-am concentrat asupra doamnei Plaiu în mod special. Mi se părea mai interesant Arikan, studentul turc de la Medicină sau Olga Botanovic, o frumoasă  vânzatoare de cafea din Chișinău.

Zilele trecute însă, am realizat că doamna Plaiu, cu felul ei ușor intimidant în care purta bascul și pardesiul gri, merită mai mult. De fapt, ea a devenit protagonistă și, dintr-o dată, am văzut-o în fiecare  bătrână izolată fie în București, fie în Istanbul fie în Veneția sau Madrid. Mi-am imaginat cum toate aceste simpatice doamne cu părul alb sorb tacticos dintr-o ceașcă de cafea. Poate unele sunt de-a dreptul singure (cum rămăsese și doamna Plaiu) și în vreme ce cafeaua fierbe in ibric, se gândesc că au trăit vremuri mult mai grele și că vor trece toate.

Mi-e dor de doamna Plaiu, abia așteptam să mergem în vizită la ea. Locuia într-o mansardă și ne servea șerbet în lingurițe cufundate în pahare cu apă rece.

Nici nu mai contează unde suntem izolați. E doar un exercițiu de imaginatie (știu, destul de grav). Espresso, cafea la ibric, cafeaua la filtru….  din toate se ridică un abur ușor.

Să știți că bătrânele au multe amintiri și de la ele ar trebui mai ales să învățăm, măcar pentru câteva săptămâni, să ne păstrăm cumpătul.

În izolare se speră, se muncește, se țes vise, se nasc copii și cărți.”  

Mihaela Drăgan