Apasă tasta Enter

Doina Ghiţescu, vulcanul nostru euforic

În luna ianuarie a acestui an, am ajuns la Ansamblul Artistic „Ciocârlia”, special pentru fenomenul artistic românesc numit Doina Ghiţescu…

Urc pe scările vechi, dar solide ale acestei instituţii, pe care am iubit-o mereu, fiindcă ea ne-a dăruit personalităţi marcante ale acestui neam. Mă întâmpină vestita actriţă, aşa cum o face de fiecare dată: veselă şi amabilă. Are aerul unei mame care îşi aşteaptă copilul. Gerul cumplit de afară a îngrijorat-o. Mă ceartă că nu am venit pe drumul pe care Domnia sa mi l-a indicat, fiindcă fiara de afară muşcă fără milă din carnea şi din simţurile noastre. Mă îndulceşte apoi cu câţiva biscuiți de o calitate deosebită, după ce găseşte un loc unde putem vorbi. Am venit să-i aduc cartea din care urmează să citească la lansarea mea. O priveşte şi o admiră. Îl laudă pe maestrul Mihai Cătrună, care mi-a asigurat grafica şi coperta. Află că între filele ei se găsesc poveşti care prezintă viziunea mea despre cele zece porunci…

Sună telefonul. Doamna se scuză şi porneşte spre biroul alăturat, unde trebuie să rezolve o mică problemă. Rămân singură. Ies pe holul biroului în care m-a primit. Un hol lung, unde sunt aşezate de actualul director al instituţiei, domnul Lupu Rednic, zeci de tablori cu chipurile câtorva reprezentanţi de seamă ai Ansamblului. Mi se înfăţişează, de o parte şi de alta a holului – chipuri dragi tuturor românilor adevăraţi: Radu Ciordaş, Dumitru Zamfira, Aneta Stan, Drăgan Muntean, Tudor Pană, Victor Predescu, Mioara Velicu, Maria Butaciu, Benone Sinulescu, Irina Loghin, Ion Dolănescu, Maria Cobanu, Ileana Sărăroiu, Simion Pop, Ion Cristoreanu, Angela Moldovan, Gheorghe Roşoga, Gheorghe Turda, Cornelia şi Lupu Rednic… Îi privesc ca pe nişte adevăraţi sfinţi, ştiind cum vieţile românilor au fost mângâiate de harul lor artistic. Trec prin faţa fiecăruia, iar memoria mea afectivă îmi oferă cel puţin câteva cântece care s-au ascuns la inima mea. Frumoşi, cu privirile arzătoare sau triste, ei ştiu să aducă doinele, cântecele de petrecere sau de cătănie, tocmai din zonele pe care le-au reprezentat şi le-au iubit.

Aud, printre amintirile mele dragi, vocea doamnei Doina Ghiţescu, care mă anunţă că a rezolvat problema şi că e gata să vorbim. Ne aşezăm la masa pe care am parasit-o doar de dragul celor care îmi zâmbeau mie şi tuturor celor care au norocul şi onoarea să-i vadă şi aici, unde, într-un fel, a fost şi casa lor.
Mă aşez confortabil şi o privesc pe doamna din faţa mea, cu care am onoarea să vorbesc. Mă simt vegheată parcă de cei pe care abia i-am admirat în tablourile alăturate.

Doamna Ghiţescu este o femeie pe care Dumnezeu a îndrăgit-o, fiindcă a fost generos cu chipul său, cu calităţile vocale, interpretative şi feminine pe care i le-a dăruit. Vorbeşte aproape şoptit, iar eu o privesc cu atenţia unui om care o admiră. Regret că nu mi-am luat carnetul de notiţe, fiindcă nu am venit aici cu intenţia de a-i lua un interviu, ci doar să-i aduc cartea din care va citi la lansarea de peste câteva zile.

M-am născut, spune doamna Doina Ghiţescu, cu daruri de la Dumnezeu. El m-a desenat frumos, primind gene artistice de la părinţii mei. Ei nu mai sunt. Mama avea o voce caldă şi un timbru special, împodobit. Cânta romanţe, dar a cântat şi în Corul Radio, dirijat de George Derieţeanu.
Tata avea şi darul povestirii, dar mai cu seamă umor. Mergea la Teatrul Tănase, ştia scheciuri, învăţa roluri întregi pe dinafară, iubea arta. Aici tata l-a cunoscut pe Puiu Călinescu. Pe marele actor, poate nu întâmplător, tata l-a chemat la botezul meu, ca să bucure invitaţii. O fi fost un semn al ursitei mele artistice. Pe vremea aceea, era foarte tânăr, dar tata l-a intuit ca fiind un actor cu mare perspectivă şi cu un talent neobişnuit.
Pe când aveam doar 13 ani, tata m-a dus la un concurs pentru cel mai bun recitator. A insistat să merg. Insistenţa lui n-a fost zadarnică, fiindcă am câştigat. De atunci am început drumul pe care nu l-am mai părăsit. Am lucrat, formându-mă ca artist, cu actriţa Teatrului de Operetă, Coca Enescu. Deci, întâiul meu mentor – marea Coca Enescu. Ea m-a dus la radio, unde am prezentat emisiunea „Microfonul pionierului”. Am participat şi la „Teatrul radiofonic pentru copii” , “Unda veselă”, având binecuvântarea să lucrez cu maestrul Ion Vova. Am prins o încredere în min, care mi-a dat aripi şi astfel am lucrat şi cu Adela Mărculescu, Irina Răchiţeanu Şirianu, Lia Şahighian, Cristina Stamate şi regizoarea Sanda Manu. Doamna Dina Cocea, frumoasa actriţă şi profesoară, Doctor Honoris Causa al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, mi-a dăruit o brăţară de argint, care poartă iniţialele ei, în semn de încredere şi încurajare. Chiar aşa mi-a şi spus, ,,o meriţi şi ţi-o dăruiesc pentru că eu chiar cred în tine”!

Se opreşte. O întreb, ştiind-o şi un excelent recitator, pe care dintre poeţii români îl iubeşte cel mai mult. Răspunsul vine spontan.

Din inima mare a acestui pământ, mentor al acestui popor, prin urmare şi al meu, s-a născut Eminescu. Geniul nostru, idolul nostru, frumosul şi mereu prezentul nostru Eminescu… Mi-e dor mereu de el şi, ca să vezi că e aşa, iată Glossă… dacă îți era dor şi ţie…
„Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine”.

Spune versurile cu aceeaşi pasiune cu care le recită pe scenă. Am văzut-o adesea şi niciodată nu se dezminte. Are o memorie fantastică, lucru care o ajută enorm, știe a găsi versul, cuvântul potrivit în orice situaţie. Ştiu că este şi autor de poezie, dar încă nu a strans toate creaţiile sale într-un volum. Nu le-a sosit momentul, dar va sosi, ştiu bine asta. Nu ştie că o venerez şi că mă simt onorată să fie prezentă la evenimentul meu. Nici nu-i spun, pentru că, probabil, a mai auzit astfel de cuvinte. Mă bucur în tăcere că sunt aici, alături de ea, la masa sa de lucru, unde îi pot adresa câteva întrebări, atât cât ne poate permite timpul.

Mă gândesc, printre gândurile mele admirative, ce părere are despre religie şi o întreb, atentă la fiecare gest, la fiecare cuvânt al Domniei sale.

Religiile, religiile… Câte războaie şi câtă suferinţă au adus de-a lungul secolelor formele acestea de constrângere, pe care noi le numim religii. Eu cred în Dumnezeu. Însă, după cum ştiu că ai afirmat şi tu, religia este una, credinţa este cu totul altceva. Eu cred în existenţa lui Dumnezeu. Fără îndoială sărmanele popoare au suferit şi au plătit pentru atitudinile, controversele şi ambiţiile celor puternici, care, în numele religiilor, au distrus milioane de vieţi. Cruciadele, Războiul de Treizeci de Ani, dintre Catolici şi Protestanţi, Războiul Rozelor – dintre monarhii habsburgi şi spanioli. Apoi permanentele conflicte militare, care au interese politice mascate de aşa- zisele convingeri religioase. Sigur că, în faţa intereselor uriaşe ale reprezentanţilor tuturor grupurilor de interese atât religioase, cât şi politice, noi nu putem face nimic. Noi un singur lucru am putea să înţelegem… să nu ne mai urâm! Iar asta am putea s-o facem doar renunţând la orgolii, lăcomie şi invidii. Dar, să revenim la scena mea, care pentru mine este un altar. Mână în mână cu credinţa mea, merge şi scena, cultura şi capacitatea mea de a ierta oamenii, de a-i înţelege, atunci când greşesc fără voie. Nu pot accepta obiceiul unora de a călca peste cadavre, de dragul afirmării, al îmbogăţirii sau al orgoliului. N-am făcut asta niciodată şi nu o voi face, până la sfârşitul carierei şi al vieţii mele. Nu voi accepta astfel de oameni pe lângă mine, decât dacă îmi sunt impuşi. Cât de important este ca fiecare dintre noi să înţeleagă că locul nostru este bine stabilit, iar cei ce reuşesc să te îmbrâncească, furându-ţi dreptul la existenţă, vor plăti scump pentru asta. Am asistat la astfel de plăţi, impuse de divinitate.

„Vă este frică de moarte? De judecata de apoi? De boală? De intrarea în anonimat? Ce vă sperie, stimată doamnă?” o întreb…

Dacă ai credinţă, nu ţi-e teamă aproape niciodată. Sigur că frica face parte din construcţia umană. Dacă nu ai teamă chiar de nimic, eşti anormal. Însă românii sunt puternici, curajoşi şi blajini în acelaşi timp. Cum se poate să le ai pe toate deodată? Se poate, dacă eşti român. Nici de moarte nu mi-e frică, fiindcă toţi suntem muritori, numai că depinde cum şi când murim… Am fricile mele, dar nu neobişnuite. Nu am niciun fel de grijă că voi fi uitată de admiratorii mei, nu mi-e teamă de judecata de apoi, pentru că, după cum ţi-am spus, nu am făcut niciodată rău cu intenţie. Dimpotrivă, am desoperit talente, pe care le-am susţinut, în limita posibilităţilor mele, am fost rugată să ascult tineri care aspirau să devină actori sau cântăreţi. Pe unii i-am încurajat şi i-am şi pregătit, pe alţii i-am sfătuit să-şi schimbe aspiraţiile, fiindcă nu sunt compatibili cu această nobilă, dar grea profesie.

Doamna Doina Ghițescu, sunteți o româncă adevărată. Aveţi curaj, demnitate şi omenie. Vă mulţumesc că existaţi şi pentru mine, că faceţi parte din pleiada oamenilor de cultură ai acestei ţări minunate! Vă mulţumesc că m-aţi primit, vulcan euforic al poporului român!

No Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *