Astăzi am lansat Seniorul.ro. Acum 9 ani 🙂
În România, bătrânețea este tratată ca o povară, nu ca o etapă firească a vieții. Bătrânețea e prezentată aproape exclusiv în registru negativ (pensii mici, boli, dependență, vulnerabilitate, singurătate) și aproape niciodată ca resursă socială. Și atunci nu-i de mirare că puține organizații și mai puține companii privesc seniorii ca pe un potențial de coeziune comunitară, voluntariat, mentorat sau transfer de cunoștințe. Iar acest reflex se vede și în strategiile de responsabilitate socială corporativă (CSR) ale marilor companii.
În timp ce vorbim despre sustenabilitate, echitate, incluziune, excludem sistematic aproape un sfert din populația țării.
De la bănci și lanțuri de retail, până la companii din domeniul sănătății, majoritatea programelor de finanțare nerambursabilă destinate organizațiilor aleg să sprijine (și înțelegem cu toții de ce) copiii și tinerii.
Bătrânii, deși reprezintă una dintre cele mai numeroase și vulnerabile categorii sociale, rămân aproape complet invizibili. Cu excepția situațiilor de criză planetară și națională, cum a fost pandemia de COVID-19.
Virusul i-a transformat peste noapte în personaje principale – și toată atenția și toate inițiativele companiilor și ale ONG-urilor s-au îndreptat către acești oameni, iar grija le-a fost răsplătită de comunitate. Brandurile care au susținut vârstnicii în pandemie s-au bucurat de aceeași apreciere ca și în cazul ajutorului oferit cadrelor medicale (studiu iSense Solutions).
Întorcându-ne la companii, hai să cităm două exemple de programe de finanțare corporative: programul „Soluții pentru Comunitate”, al Synevo și Asociației Medicover și „Cresc cu Educație”, al Fundației Dona.
Companiile de mai sus activează în domeniul sănătății, deci într-un sector direct conectat la nevoile vârstnicilor. Cu toate acestea, niciuna dintre ele nu finanțează proiecte pentru seniori.
Dona precizează explicit că beneficiarii direcți sunt copiii și tinerii din comunități vulnerabile, iar Synevo, deși nu restricționează negru pe alb proiectele dedicate seniorilor (chiar îi menționează ca beneficiari în Regulament), a finanțat exclusiv proiecte pentru copii și adolescenți, în toate cele trei ediții anterioare ale programului, adică în ultimii 3 ani. Chiar dacă au aplicat și organizații cu proiecte dedicate seniorilor.
Copilul, simbolul „viitorului” – bătrânul, simbolul „trecutului”
Explicația ține, în primul rând, de marketingul empatic. Companiile investesc în CSR nu doar din altruism, ci și pentru capital de imagine – pentru a genera simpatie și recunoaștere publică.
Or, în imaginarul colectiv, copilul vulnerabil e simbolul inocenței, al speranței și al viitorului, în timp ce bătrânul vulnerabil evocă „timpul trecut”, pierderea, declinul, neputința. Cam asta-i realitatea la nivel biologic universal.
E mai ușor de comunicat vizual și emoțional „sprijinim copiii să aibă un viitor” decât „sprijinim bătrânii să trăiască demn”.
Copilul e o promisiune, bătrânul, o amintire.
Ageismul: discriminarea de vârstă într-o societate (i)responsabilă social
Deși discursurile corporative vorbesc despre diversitate și incluziune, discriminarea pe criterii de vârstă (ageismul) este încă una dintre cele mai subtile forme de excludere. Și absurde, pentru că indiferent de diferențele dintre noi (gen, etnie, religie, orientare sexuală etc.), avem totuși ceva în comun: îmbătrânim cu toții.
În cultura organizațională a multor companii, seniorii sunt percepuți, ca și în societate, drept neproductivi, pentru că nu mai generează profit direct. Sunt rezistenți la schimbare, deci greu de „implicat” în proiecte actuale. Nu sunt atractivi mediatic, nu au „potențial viral”. Etc., etc.
Astfel, vulnerabilitatea, un criteriu invocat des în CSR, este aproape întotdeauna tradusă în primul rând prin sărăcie, de multe ori infantilă, excluziune educațională, dizabilitate, ocupare și mai puțin prin precaritate la vârsta a treia.
Seniorii sunt prezenți doar în statistici, nu și în poveștile campaniilor de responsabilitate socială a companiilor.
Conveniența implementării
Ar mai putea fi și un argument pragmatic: e mult mai ușor să implementezi proiecte cu copii.
Școlile oferă infrastructură, profesorii facilitează activitățile, iar activitățile și rezultatele sunt ușor de măsurat și fotografiat. Copii, ca și animăluțele, dau (mai) bine în poze.
În schimb, lucrul cu seniorii presupune o rețea socială mai complexă – cu muncă mai multă, cu rezistență mai mare la schimbare, cu un grup țintă mai dificil, cu investiții mai mari, de timp și, implicit, de bani, și cu ce impact? Și pentru cine?
Într-un sistem corporativ competitiv care funcționează pe logica raportării anuale și a cifrelor, seniorii nu „produc rezultate” profitabile.
Ce arată, dă și produce mai bine pe piață? Puritatea și inocența, iubită de publicul iubitor de viață și frumos, sau trecerea neacceptată pe acest pământ.
Economia de argint, potențialul ignorat
Dincolo de aspectul moral, ignorarea seniorilor e și o eroare strategică. În România trăiesc aproape 5 milioane de pensionari, adică un sfert din populația țării. Iar tendințele demografice sunt clare: potrivit Organizației Națiunilor Unite, România ar putea avea în jur de 17 milioane de locuitori în 2050 și doar 13 milioane în 2100, menținând o proporție ridicată a persoanelor peste 65 de ani.
Aceasta este realitatea viitorului: o societate îmbătrânită, în care nevoile, comportamentele și puterea de cumpărare a seniorilor vor remodela economia.
În Europa de Vest, acest fenomen este deja recunoscut sub denumirea de ”silver economy” („economia de argint”).
Țări precum Franța, Germania sau Olanda încurajează industrii dedicate vârstnicilor: sănătate preventivă, educație digitală, turism prietenos pentru seniori, complexe rezidențiale, mobilitate adaptată, activități culturale și sportive.
Viitorul economic real este deja gri-argintiu și va avea tot mai mult „păr cărunt”, iar companiile trebuie să vadă acest viitor care nu e doar posibil, e cel mai probabil.
