Ultima zi de noiembrie

O zi mohorâtă, cețoasă Stau singură în casă și am un acut sentiment de însingurare, de parcă apartamentul meu e purtat pe sus printr-o vrajă și dus undeva în spațiu, unde nu există nimeni și nimic.

Sunt un pic tristă (zic un pic fiindcă tristețea nu a atins cote abisale și nici singurătatea n-a făcut bau!). Nu dau drumul la televizor, nu ascult muzică, las gândurile să se ducă unde vor ele. Mă uit pe geam, și ceața destul de persistentă mă duce înapoi în timp, în vremea mirifică a copilăriei, în ajunul sărbătorilor, în casa bunicilor în care am copilărit. Văd căsuța modestă în care locuiam, soba în care ard lemnele, simt mirosul lemnului de brad ars în sobă, dar și mirosul țuicii fierte pe plită, care ține loc de ceaiul de dimineață. O mămăliguță aburindă și galbenă ca un soare de primăvară se lăfăie pe fundul de lemn, alături de tigaia unde bucățele de carne de porc, slănină afumată și cârnați prăjiți așteaptă gurile noastre mai mult pofticioase decât flămânde.

O văd pe bunica trebăluind și privindu-mă cu ochii ei albaștri-violet de o frumusețe fără egal, și ochii mei se umplu instantaneu de lacrimi… mi-e dor… de toate astea, de copilărie, de iernile acelea, de ger, de pregătirile febrile pentru sărbători, de bunici, de mama care stă acum în inima mea încă rană, de ciorapii de lână împletiți de bunica, de covoarele țesute de ea, de primele mele tricotaje, de povești…

Gândul mă aduce înapoi la mine, în camera unde stau singură și, ciudat, tristețea se transformă în nostalgie, ba chiar sunt bucuroasă într-un anume fel pentru că gândul meu a avut pe unde să călătorească, că am trăit toate aceste minuni. Da, așa e viața… auzim mereu sintagma asta… eu însă abia acum încep să o înțeleg.

Spune-ți părerea

*