Mama mă ține de mână

Craciun inviere

Cu o lună și trei zile înainte să se prăpădească, mama a căzut într-o sâmbătă seara din mâinile mele.

Mergea numai ajutată, iar în acea zi i s-au tăiat picioarele pur și simplu și, deși o țineam de braț, nu am putut să o țin… Deși căderea a fost destul de lentă, contactul cu podeaua i-a produs o fractură de col femural.

Nu vreau să povestesc spaima, durerea și furia de neputință prin care am trecut… Am dus-o imediat la spital unde, ca să o internez, a trebuit să aștept ore bune. Am plecat de la spital noaptea, prima noapte după ani buni când nu dormeam împreună sub același acoperiș.

Au urmat vreo trei zile de așteptare pentru ca doctorul să ia hotărârea dacă o operează sau nu. În sfârșit, în ziua a patra s-a hotărât să o opereze a doua zi. Mama era confuză, avea dese momente când nu știa unde este și de ce este acolo… În ziua când trebuia să o opereze, eu și sora mea ne-am dus dis-de-dimineață la ea. Sora mea mi-a zis să-i scot verigheta din deget, dacă o operează, și să o iau acasă. I-am scos-o și am pus-o într-un buzunărel al genții, unde nu prea umblam.

Am așteptat-o pe doctorița care o îngrijea să vină, să vorbim cu ea, și atunci am aflat cumplita veste, că mama nu va fi operată. Descoperiseră pe ultima sută de metri o fibrilație la inima mamei care nu permitea anestezia, așa că trebuia să o luăm acasă a doua zi. Am fost îngrozită de perspectivă. Nu-mi era groază de faptul că mama va rămâne în pat, ci mi-era groază de durerile care le avea și de faptul că mișcările ei aveau să fie drastic limitate… În acest context, am uitat cu desăvârșire de verighetă.

Venirea mamei acasă a adus o serie întreagă de dureri și spaime, și pentru mine, și pentru ea. Fiecare zi era o luptă pentru supraviețuire din partea amândurora.

De verighetă mi-am adus aminte cam după vreo zece zile… Am cătutat-o în buzunărelul cu pricina și… nu mai era. Am căutat-o apoi în toate gențile, deși la spital nu mersesem decât cu două dintre ele… Era un firicel de verighetă; nu cred că avea mai mult de un gram, dar pierderea ei m-a durut enorm.

Apoi, la o lună și trei zile de la accident, mama m-a părăsit… În tot acest timp, la intervale dese de timp, simțeam imperios nevoia să caut verigheta și o căutam… Știam că n-am să o găsesc, dar nevoia de căutare era imperioasă…

Nu sunt persoana care să plângă atunci când are o pagubă, dar pierderea verighetei mamei semăna cumva cu… o moarte. Parcă odată cu mama și pierderea verighetei mai murise ceva, parcă se rupsese o legătură pentru care nu eram pregătită. Trecuseră aproape două luni de când mama nu mai era, iar eu tot căutam verigheta și tot nu mă consolam cu pierderea ei. Parcă ceva îmi spunea că TREBUIE să o mai caut și că nu pot să mă opresc…

Acum câteva zile eram în bucătărie; tocmai pusesem ibricul pe aragaz și așteptam să fiarbă apa pentru cafea. Stăteam pe un scaun în fața aragazului. La un moment dat, jos, pe gresie, lângă aragaz, am văzut lucind ceva. Crezând că e un inel de agățat chei, m-am aplecat să-l ridic. Era… verigheta mamei. Nu știu cum ajunsese acolo… cu o seară înainte spălasem gresia din bucătărie… Nu pot descrie ce am simțit… Deși știu că e o prostie, parcă mama înțelesese regretul meu și trimisese verigheta… Acum e pe degetul meu și simt că mama mă ține de mână.

Lasă un răspuns

*