Încă o zi și-a încheiat socotelile cu satul, cu oamenii și cu pământul acesta roditor. Seara a sosit blajină, asemeni bătrânilor înțelepți. În fiecare seară, copiii din satul dintre munţi se adunau în curtea unui bătrân învăţător, sub un nuc uriaş. Intrau pe poarta casei lui fără să fie împiedicaţi de vreun zăvor şi aşteptau cuminţi pe trunchiul uriaș al unui salcâm până când bătrânul apărea coborând pe treapta cea mică de la prispa casei.
Domnul învăţător îi putea privi pe toţi vorbindu-le despre lumea în care a trăit Domnia Sa, despre aceea în care trăieşte azi şi despre lumea în care vor trăi și ei.
Întâia poruncă ne spune: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău!”
Vedeți voi… un sculptor alege o bucată de marmură dintr-o carieră. O privește ştiind că prin munca şi priceperea sa acel bloc fără nicio formă o să fie cioplit și o să devină parte din sufletul lui. Trec săptămâni, chiar luni, până să înceapă împreună cu dalta şi cu sufletul său să cioplească întregul. Când blocul acela rece se va transforma în operă de artă, va păstra o parte din viața sa. Din aceste motiv, sculptorul va iubi opera sa, o va proteja, o va perfecționa atât cât va trăi.
El nu va permite nimănui să-i distrugă munca. Toţi cei care vor încerca să facă asta vor fi pedepsiți de către sculptor. Tot așa, dragii mei, s-a întâmplat și cu pământul acesta, cu întreg Universul. Dumnezeu este sculptorul acestei lumi. El a “dăltuit” tot ceea ce noi vedem în jurul nostru. El înseamnă toată lumea care ne înconjoară care, chiar dacă ne-a dăruit-o nouă, este tot a Lui. Pentru acest lucru, noi trebuie să îl iubim, să-l iubim activ.
El știe ce să ne ceară şi nouă, care suntem tot lucrarea sa. Nu avem voie să stricăm creaţia Lui. De ce spun asta? Dacă eu aș lua dalta din mâna scupltorului și aș începe să sculptez, fără îndoială că aș strica armonia formelor, echilibrul şi graţia statuii. Orice artist, arhitect sau constructor știe exact ce trebuie să facă pentru a-și păstra opera, așa cum el a construit-o. Știe de ce legi e nevoie pentru a putea fi păstrată fără să fie deteriorată. De aceea, El, Dumnezeul nostru, este singurul care trebuie ascultat. El, prin întâia lege a Decalogului, se face cunoscut și, pe bună dreptate, cere să fie înţeles și ascultat.
Dacă îl iubim pe El, ne iubim pe noi, pe părinții nostri, ne iubim casa construită cu mâinile lor. Dacă iubim izvorul de lângă stancă, îl iubim tot pe El. Fără de izvor nu se poate, fără de voi nu se poate, fără părinții voștri nu puteați exista voi, fără El nu ar fi existat nimic.
Domnul învăţător se aşeză alături de micuţii învăţăcei şi continuă.
– De ce Domnul a dispus să nu avem alți Dumnezei în afară de El? Să descifrăm și această invitație la rațiune și dreptate.
Iată o poveste adevărată care poate fi un exemplu ce ne va dumiri.
Pe vremea când eram copil, aici, în sat, era o familie tare necăjită. Nu aveau decât un singur copil, însă părinții nu își permiteau să îi asigure copilului mai mult decât hrana și îmbrăcămintea. Învăţătorul își dorea ca părinții să trimită copilul la școală atunci când va veni timpul, dar părinții își cunoașteau sărăcia și neputința. Atunci, domnul învăţător a mers la preotul satului şi, cu gânduri luminate de Dumnezeu, au hotărât să-l sprijine pe copil să meargă la şcoală.
– Dragii mei, uite ce m-am sfătuit eu cu domnul învăţător. Copilul vostru este isteţ şi merită să aibă o soartă mai bună. Eu îl pot ajuta dacă veniți la mine, la muncile din curte. Eu n-am să vă plătesc cu bani, dar am să sprijin copilul să meargă la şcoală. Dumnezeu îmi spune că ne va răsplăti cu învățătura și cu purtările lui, cu supunerea lui față de noi și de biserica noastră…
Zis si făcut. Părinții micuțului nu mai puteau de bucurie. Copilul, deşi foarte isteţ, încă nu înțelegea prea bine ce minune se petrecea cu el, ce noroc avea cu preabunul preot din sat.
Ani buni, cei doi săteni au muncit pentru fiul lor care crescuse și se bucura deja de respect în sat fiindcă învăța bine și se străduia să facă pe plac preotului şi domnului învăţător, putându-și astfel continua studiile. Părintele îl ţinea pe lângă el mai tot timpul, educându-l.
Într-o dumnică se întorceau împreuna de la biserică. După slujbă, se întâlniră cu Moş Ion, un hâtru pus mereu pe șotii. Acesta îi zise părintelui:
– Părinte, ce familie frumoasă aveți, micuțul acesta s-a facut atât de mare și frumos… ai zice că este chiar fiul dumneavoastră!
– Da, așa este, s-a făcut mare și este ascultător, dar este fiul acestui țaran vrednic. El a muncit pentru mine ca eu să îi țin băiatul la școală. Meritul este al lui, eu nu am făcut decât o faptă bună, zise preotul săteanului.
Băiatul privi surâzător către cel care vorbise, apoi se apropie de părinte și, cu o lumină neobișnuită în ochi, spuse:
– Ba, părinte, dumneavoastră sunteți tatăl meu, nu acest om cocoșat și cu hainele ponosite. Privi apoi stânjenit spre tatăl său.
Auzind aceste vorbe dureroase, sărmanului om i se cerni inima. Ochii lui obosiți se umeziră, iar barba începu să îi tremure. Rușinat de cuvintele propriului copil, plecă spre casa lui sărăcăcioasă.
Ajuns acasă, privi in jurul său și gândi cu tristețe că din locul acela unde se născuse copilul său n-ar fi putut niciodată să îl trimită la școală. Lacrimile nu mai aveau zăgaz, fiindcă aici nu-l vedea nimeni, putea să plângă în voie. Se simțea trădat de propriul copil. Știa că fără învăţător şi preot n-ar fi putut să facă mare lucru pentru micuț. Dar știa că el îi dăduse viață, el muncise în curtea preotului pentru fiul lui.
Stând pe scaunul unde își plângea nefericirea, omul nostru auzi un ciocănit în fereastra bătrână și sărăcăcioasă. Se ridică și privi printre lacrimile ce încă nu se uscaseră. Văzu pe fiul său, alături de preot. Respectuos și necăjit, omul ieși afară neînțelegând ce se întâmplă.
– Sărut mâna, părinte… salută omul umilit și descurajat de purtarea fiului său.
– Bade, îi zise părintele, după cum știi sunt un om credincios. Iată-ți fiul, căruia i-am spus că dacă vrea să-l mai primesc în casa mea trebuie să știe că e nevoie să își recunoască părintele adevărat, care este unic așa cum este și Dumnezeu, singurul părinte al tuturor. De aceea e musai să îți ceară iertare, iar dumneata, ca un bun creștin, să-l ierți.
V-am arătat, așadar, dragi copii, prin această poveste, de ce este absolut necesar să ne iubim părintele divin, precum și pe cel pământean.
