Tocmai am pierdut tinereţea. Dar pot să-mi aduc aminte de ea, de trăirile ei. Tinereţea am perceput-o ca pe o stare de graţie (adaug azi), ca pe o înşiruire de trăiri. Dacă mă gândesc ce am făcut la douăzeci, la treizeci de ani, mi-e greu să-mi aduc aminte. Ştiu doar că am trăit o imensă şi permanentă suferinţă, dar, când văd un amurg sau o creangă de liliac înflorit, când aud ciripit de păsărele, ştiu că au fost şi bucurii.
Fac parte din acea categorie de oameni care se pot bucura de tot ce-i înconjoară. Şi poate tocmai de aceea acum, când tocmai am pierdut tinereţea, mă bântuie o totală indiferenţă față de toate suferinţele ei, cu toate mormintele străine pe care am plâns. De multe ori, m-am gândit că aş fi putut scrie o carte cu toate frământările şi arderile ei. Recunosc, am încercat de câteva ori dar, de fiecare dată când reciteam ce am scris, constatam că nu reuşesc să redau exact ceea ce voiam să spun. Am înţeles atunci că proza nu e domeniul meu forte. Mi-era mult mai uşor să redau o idee în versuri. Acum regret enorm că au fost ani întregi când nu am scris un rând, deşi am avut multe de spus. M-a furat viaţa cu problemele ei şi nu am mai avut timp şi nici imbold.
Încerc acum să adun cioburi de viaţă, nici eu nu ştiu pentru ce, sigur nu vor folosi cuiva, poate doar nevoii mele de a le scoate la suprafaţă. Am înţeles că dacă tot simt nevoia să scriu, e mai bine să scriu poezie. Dar, ceea ce scriam nu era poezie, erau strigătele mele de ajutor, de durere, împotriva multor spaime şi a imensei mele singurătăţi care venea de dincolo de fiinţa mea şi se ţinea de mine cu gheare de vultur. Aceasta ştimă mă mai colindă uneori şi azi, dar nu mai are puterea pe care o avea atunci asupra mea pentru că, între timp, am aflat că nimeni nu e singur pe acest pământ, oricât de tare ar resimți acest lucru.
Astăzi, stiu că totul e trecător – chiar şi frica mea viscerală de dentist –, că totul se transformă. Şi eu mă transform, o simt cu toată fiinţa mea, deşi, paradoxal, sunt lucruri şi trăiri despre care vorbeam la început care rămân neschimbate. Uite, bunăoară, am văzut o scenă la televizor, un bărbat îmbrăţişa o femeie. Până aici, nimic nou sub soare. Da, dar în momentul acela mi-am amintit până la cel mai mic detaliu ce înseamnă îmbrăţişarea unui bărbat drag. Parcă simţeam puterea braţelor lui, căldura și mirosul lui, dar mai cu seamă trăirea mea. Pentru un moment, mi-am simţit inima bătând tare, şi o imensă fericire m-a copleșit. Nu a fost dorinţă carnală, totul a fost la nivelul sufletului… Și tot în momentul acela am înţeles că nu pierdusem deloc tinereţea, numai că ea exista de acum în alt plan.
Foto: Plimbare cu barca (detaliu), tablou de Edouard Manet
“ Tocmai am pierdut tineretea…”
( articol din revista “seniorul.ro”)
Eu n-am pierdut niciodata nimic in viata asta ( cu exceptia bunicilor si a tatalui meu), nimic ceea ce ar fi meritat pastrat.
La capitolul “ iubire” am inceput cu una platonica .
Cica „ dragostea platonică” este mentionata de 500 de ani (de la Platon adica) este o iubire castă,dar pasională. In general,spunem despre o iubire că este platonică atunci când nu se poate consuma,materializa. Se exprimă intelectual si nu fizic.Acest tip de dragoste acordă mai multă importanță spiritului decat senzualității.Este forma cea mai pură și impecabilă a iubirii,fiind lipsită de sexualitate, iar Platon celebrul gânditor grec spunea ca este cea mai pura, profunda menita sa aduca doua persoane mai aproape de înțelepciune .
In timpul Renașterii,amânarea actului sexual era un pas important în dobândirea egalității femeii cu bărbatul ( spicuiri din Wikipedia, ca nu vreau sa ma credeti prea intelectula).
Sa revenim la iubirea mea platonica. Mi-a casunat pe un baiat frumos, destept, cu talent la cantat si pictat ( si acum am pe usa fostei mele camere de fata, din casa mamei, un Isus pictat de el, in flacari !). Dar baiatul a zis „ pas” , ca asa-i in viata reala.
Am trecut mai departe si nefiind Ofelia nu m-am dus la manastire , ci doar la biserica sa ma marit. M-am maritat, am facut impreuna un baiat, dar cum iubirea nu e vesnica , ba mai mult relatia poate deveni „ toxica” am dat o fuga si la Tribunal , desi in Evanghelie zice : „. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă.”….o alta regula bisericeasca incalcata, un alt pacat de pus pe cantar….Satan/ Lucifer/ Uciga-l toaca o sa apar candva la voi si daca si voi aveti reguli cred ca o ne cam luam in coarne!
Au urmat iubiri din ura si cu ura, in dusmanie, iubiri-autopedeapsa, iubiri-ludice, fara reguli si fara scrupule…pana cand am zis : Gata! Am facut-o si pe asta ( si trebuie sa recunosc ca nu m-a ajutat prea mult. Respectul de sine e acelasi, am facut ce am simtit atunci si nu regret si nu ma dezic de nimic …asa ca nu ma pune-ti sa fac penitente, ca nu fac!)
„…am văzut o scenă la televizor, un bărbat îmbrăţişa o femeie. Până aici, nimic nou sub soare. Da, dar în momentul acela mi-am amintit până la cel mai mic detaliu ce înseamnă îmbrăţişarea unui bărbat drag. Parcă simţeam puterea braţelor lui, căldura și mirosul lui, dar mai cu seamă trăirea mea. Pentru un moment, mi-am simţit inima bătând tare, şi o imensă fericire m-a copleșit. Nu a fost dorinţă carnală, totul a fost la nivelul sufletului… Și tot în momentul acela am înţeles că nu pierdusem deloc tinereţea, numai că ea exista de acum în alt plan”. ( articol din revista Seniorul.ro ).
Nu m-am priceput sa caut cine e autoarea articolului, dar simt ca este o doamna….si mi-am zis : „ asta e! ” . Voi inchide si eu cercul iubirilor mele frumos, cu o dragoste platonica si imposibila ” cea mai pura, profunda menita sa aduca doua persoane mai aproape de înțelepciune „ ( dupa Platon).
Am ales si personajul masculin , frumos, destept ( ca nu suport pe aia de nu au toate vorbele la ei ), sensibil, caruia ii place sa ofere bucurie altora, dar….( de ce trebuie sa existe mereu un „ dar” ?) este „workaholic”.
Nu-i bai, imi zic! Va fi o iubire platonica, unilaterala ; dar iubirea nu ar trebui sa presupuna cu nici un chip prezenta suferintei, tristetii…si atunci mi-am amintit de:
„Nici nu pot nimic să-ți spun;Pe curând sau rămas bun? Apăru. numai nu.. La adio – tu! ( muzica :Vasile Seicaru; versuri : Adrian Paunescu).
https://youtu.be/JA7bAq9Nbus