Oamenii se sting aşa cum ard…

moarte

Lucrez într-un cămin de bătrâni de câţiva ani (şi nu vreau să-i număr, pentru că aici timpul se scurge altfel, când principalele evenimente ale zilei sunt medicaţia de dimineaţă, masa de prânz şi ceaiul de seară), nu ca alegere proprie, ci ca voie a sorţii, care probabil a vrut să mă înveţe şi despre despărţiri iremediabile, despre plecări, cu sau fără bagaje, despre „rămas bun”-uri mai mult sau mai puţin acceptate, despre sfârşituri şi noi începuturi.
Am învăţat în timp şi în tăcere că oamenii se sting diferit, urmărind cu neputinţă şi uneori cu deznădejde desprinderea, plecarea, marea trecere sau cum s-o mai fi numind ea eufemistic. Mi-a fost dat să trăiesc în faţa ei şi amărăciunea şi indiferenţa, şi implicarea şi detaşarea, şi plânsul şi deşertul, iluzionându-mă că odată cu trecerea timpului mă voi obişnui. Probabil că există însă pe lumea asta situaţii cu care nu ne putem obişnui niciodată!
Oamenii se sting încet şi lin… atunci când au ars molcom, ca un jar singuratic într-un miez de iarnă încotoşmănit de zăpezi pufoase, ca un dor nespus pentru cineva prea drag…
Oamenii se sting fulminant şi brusc… atunci când au ars la ambele capete, ignorând brutal consumul care nu-ţi mai lasă energie şi pentru a te bucura de ceea ce ţi se-ntâmplă…
Oamenii se sting cu regrete… atunci când nu au spus tot ceea ce-şi doreau să spună, nu au făcut ceea ce au visat să facă, atunci când s-au făcut că nu văd ceea ce de fapt îi preocupa cu adevărat, când lasă în urmă situaţii neîncheiate, emoţii nespuse şi iertări nedate, când au renunţat la propriile vise…
Oamenii se sting urlând… când spun ce-i de spus prea târziu, ca şi cum toate cuvintele ştrangulate de-a lungul vieţii explodează acum, cu disperarea de a nu rămâne neştiute pentru totdeauna!
Oamenii se sting zâmbind… atunci când şi-au trăit viaţa zâmbind, când au trăit în bună-voinţă şi acceptare, bând întotdeauna din partea mai plină a paharului, savurând pe-ndestul micile plăceri şi bucurii, ce apar ici-colo ca speranţă pentru mai bine, ca atunci când o glumă bună înseninează o situaţie proastă…
Oamenii se sting cu mâinile spre cer… atunci când n-au încetat să lupte, îşi înalţă privirea către infinit a binecuvântare şi rugăciune, a speranţă şi a boare de Rai…
Oamenii se sting stins şi trist… atunci când s-au îndepărtat de ei înşişi, nu numai de ceilalţi, atunci când şi-au pierdut credinţa şi reperele…
Oamenii se sting elegant… atunci când au trăit în frumos şi în lumină, când, din respect faţă de celălalt, nu vor să-l deranjeze nici măcar cu un adio…
Oamenii se sting liniştiţi… atunci când au trăit în senin şi împăcat, când ştiu că în drumul vieţii lor au păşit cu fruntea sus şi pieptul înainte, când nu au ce şi cui să reproşeze ceva, nu pentru că nu s-ar găsi, ci pentru că au înţeles că uneori de împiedicăm de lucruri prea mărunte, că ne întristăm de cuvinte prea grăbite, aruncate în furii prea înroşite…
Oamenii se sting… pur şi simplu… pentru că aşa este firesc…

Nu credeam să învăţ a scrie vreodată şi despre moarte…

Articol publicat pe blogul autoarei, Fericiți cei ce comunică

1 comment
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Related Posts
Read More

Serialul

„Este un serial deosebit. Îmi agiţi şi mie te rog oja asta?”. Luă sticluţa şi începu să-şi mişte…